Magnanimitatea efemeră
Suntem o mânuţă de oameni, tineri, care vedem un viitor prin propriile noastre priviri. Luptăm cu desăvârşire pentru un loc prielnic demn de noi. Poate că sintagma rostită de un gând nepăsător: "Medicamentele nu curg din cer" ar avea două înţelesuri, din perspectiva mea. Eu nu sunt de acord cu această afirmaţie din două motive (dând indiferenţa la o parte); primul motiv ar fi(în sens propriu): Poate că medicamentele nu curg din cer,dar dacă ne-am uni între noi fără să mai răspândim ură, ranchiună, ar trece printre noi dorinţa de a ne ajuta şi a ne echilibra din nou ca popor. Al doilea motiv ar fi (sens figurat): Medicamentele curg din cer, dar numai prin voinţă, deoarece Dumnezeu ascultă rugăciunile fiecăruia dintre noi. Suntem un popor ortodox de mai bine de 2000 de ani,baza noastră este în El.
De ce nu putem rămâne un popor unit? Invidia, egoismul predomină oare? Ne lăsăm atât de uşor influenţaţi de simplele principii care ni se flutură pe la urechi ca şi cum totul va fi bine?
Odată ce am constatat că am reuşit să ne eliberăm de infernul instaurat altădată,ne-am dat drumul la mâini ca şi cum nu am fost uniţi niciodată, că mereu a fost la fel. Cu toţii eram fraţi; am dus lupte grele şi lungi pentru o identitate reală. Iniţierea noastră s-a datorat celor care au luptat cu sudoare şi sânge pentru a ne continua existenţa. Ne-am îndreptat singuri atunci când am călcat strâmb. Am ştiut să ne automotivam pentru că am avut sprijinul fiecăruia dintre noi...dar astăzi? Am cunoscut libertatea şi critica. Schopenhauer scria: "Să ne abţinem să criticăm, chiar cu bună intenţie, căci a răni pe cineva este uşor, a-l îndrepta este imposibil". Nu ţinem cont decât de propriile interese. Ne aventurăm în sufletele oamenilor pe care îi considerăm cei mai bine ţintiţi spre un interes comun. Ne bazăm adeseori pe unele persoane; de ce? Nu suntem oare capabili să constatăm singuri drumul pe care vrem să-l urmăm? Sincer...nu. Niciodată nu-ţi vei găsi adevărata identitate fără să ai un reper; de aceea mulţi profită de naivitatea majorităţii pentru a se face remarcaţi în vârf. De aceea încearcă să ne impună o imagine forţată asupra prezentului.
Tot Schopenhauer deţine argumente concrete asupra reflectării sale din operă în prezentul pustiit: "Precum ţara cea mai fericită este aceea care importă puţin pentru nevoile sale, aşa şi muritorul cel mai binecuvântat este acela care se mulţumeşte cu avuţia sa interioară aşteptând mai puţine plăceri exterioare". De ce oare ne vindem necondiţionat ceea ce muncim şi nu facem altceva decât să cumpărăm ceea ce vindem de fapt? Ne autodistrugem pentru că nu ştim să gestionăm ceea ce avem şi ascultăm opiniile celor care ne trag în jos, fără a ţine cont de propriile nevoi.
Organizarea lipseşte cu desăvârşire, iar ceea ce avem în faţa noastră este întuneric...totul e obscur... Nu avem suficient curaj să ne afirmăm şi să ne impunem sugestiile; criticăm doar în penumbră. Şi totuşi...ne aude cineva? Da, ne aude, dar nu suntem luaţi în seamă pentru că devenim tăcuţi atunci când trebuie să vorbim fără teamă. În acest mod, noi vom fi trecuţi pe hartă ca inexistenţi în următorii ani...treptat. Cu fiecare an, lună, zi, secundă care trece suntem vizaţi pe lista de vânzare şi apoi în uitare.
Poate că totul pare exagerat, dar realitatea nu e un colţ de poveste cu un final fericit. Finalul, de fapt, este creat în funcţie de participarea fiecăruia, împreună, la deciziile viitorului. Suntem consideraţi un popor cu o ţară care beneficiază de toate resursele posibile, de aceea suntem o ţintă atât de utilă tuturor celorlalte ţări. De ce nu încercăm să ne bucurăm de ceea ce avem şi să ne declarăm o voce sugestivă pentru fiecare idee în parte, unită pentru una generală?
Nu ceea ce este acum şi urmează în curând. Căci viitorul nostru este limitat de şarpele care muşcă anevoios din mărul damnat. Se declară perfecţiunea retorică al acestui întreg, însă ne şterge urmele fără pic de simţire. Ceea ce a fost până acum, a fost de suportat...ceea ce urmează este frica viscerală în faţa răului. Totul va fi vândut pentru o mână de monede (banul nu are puterea, ci caracterul, voinţa. Pe ele trebuie să ne bazăm ca să reunim totul cum a fost odinioară.)... Cu toţii promit, respiră aerul comun, mint şi în final renunţă la luptă pentru a-şi urmări interesul. Atât de nesemnificativă este această ţară în vizorul lor?
Nu am înţeles de ce atitudinea lor este atât de indiferentă, deşi aş fi vrut să le descifrez gândurile. În cele din urmă, am înţeles mai mult într-o altă lumină, dincolo de falseturile aruncate drept argumente. Un prieten mi-a spus: "Nu am nevoie de prieteni care să mă tragă în jos"...dar eu pun următoarea întrebare: "Avem nevoie de <<oameni>>la conducere care să ne tragă ţara în jos?".
Am realizat că ceea ce devin eu ca persoană este un ideal pe care încerc să-l făuresc fără a fi constrânsă de influenţele nenumărate prezente pretutindeni şi fără a mă lăsa constrânsă în special. De aceea, m-am convins că ceea ce scriu este bine şi că reperele mele nu se schimbă, ci reperele celorlaţi care caută neîncetat un loc de refugiu spre a se afirma, apoi îl lasă în neant fără a mai ţine cont că a existat vreodată. Astfel, omul trebuie cercetat în permanenţă înainte de a fi lăsat să preia conducerea şi să fie eliminat din devotamentul ţării.
Dar unde să priveşti...când totul e supus? În tine, căci acum cred că ai înţeles că nu trebuie să te încrezi în tinereţea lui de om cult (doar după aparenţe), căci dacă o culoare vie dispare, nu trebuie să îi ia locul una intensă. Mesajul e ca un puzzle; trebuie să găseşti doar piesa esenţială (care îţi lipseşte). Descartes este de părere că intuiţia şi deducţia sunt singurele căi pe care putem merge fără teama de a ne înşela; deoarece noi, poporul, avem cuvântul şi nu ei, de ceea e democraţie.
