Frumosul e-un prolog ermetic
"Panta rei" pare a fi deviza frumosului, dar cu o singură completare: "Panta tei mitologicum...". Prin urmare, totul pare a curge, dar numai în spirit primordial-afectiv. Inferența comuniunii sinelui defineşte demagogia instinctului libidinal şi autodisimularea conştiinței. Frumosul, considerat poem-alegorie, rămâne un superlativ al contrastului dintre simțuri şi concepții. El are un conținut; nu este un simplu joc de elemente formale, ci o bucurie veşnică prin care sufletul poate vedea. Confucius spunea că: "Orice lucru are frumusețea lui, dar nu oricine o poate vedea". Unde se regăseşte această emancipare a dorinței?
Destăinui profunzimea cunoaşterii redată de ideile pe care ochiul contemplativ al lumii îl surprinde. Privesc în jur; totul e "repaos" cognitiv. "În ciuda acțiunii timpului ce distruge forma în care se exprimă, Frumosul este mereu prezent...Nicăieri însă el nu străluceşte cu atâta putere ca în individualitatea umană; aici, mai mult ca oriunde, el vorbeşte rațiunii."(I.S.Turgheniev). Privim adesea frumosul în ochi, însă privirea pe care o emană ne închină spre reflecția sinelui. Cunoaşterea "alter-egou-lui" exprimă înălțarea morală care te deschide la spectacolul frumuseții, după cum aceasta te sustrage realului. Rămânem singuri în căutarea adevăratei frumuseți, însă ea nu este decât podoaba adevărului. Nevoia marilor idealuri morale stă sub semnul contemplării prejudecăților. Ele(prejudecățile) ne impun imaginea înşelătoare a propriei persoane, întocmai ca-ntr-o oglindă. Ea întoarce frumuseții înfățişarea ei, valoarea morală. Ecourile surde ale imaginației proprii dau naştere senzațiilor impulsive de reculegere. Prin frumos, căutăm fericirea şi adevărul, viața întreagă, idealul. Schopenhauer nu găseşte altă fericire omenească decât în contemplarea artelor frumoase şi altă menire decât în cea mai desăvârşită abnegațiune. Pentru el, "orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă". Aceasta se defineşte ca o existență care, privită în sine sau mai bine privită în noi, cu mintea rece şi matură, ar fi preferabilă neexistenței. De aceea, am iubi viața pentru ea însăşi, nu numai de frica morții; şi din aceasta am dori să o vedem nesfârşit de lungă. Conştientizăm ca lumina ce ne-nconjoară este întuneric, ce defineşte speranța imanentă.
Frumosul a rămas mărginit într-o abstracție fără viață. Imperativele propriilor incertitudini creează orizonturi ce par sa atingă scopul propus inconştient al idealului sublim. "Prin acțiunea frumuseții asupra lui se ridică omul sensorial către materie şi redat lumii simțurilor"(F.Schiller). Descifrarea fiecărui pas constituie noi căi de redescoperire al unui sens, fără a-i şti înțelesul; căci adevărata noastră realitate sunt propriile noastre idei, simțuri şi acte ale voinței. Un om de spirit, în deplină singurătate, este indefinit conştiinței sale şi trăieşte numai în ea; de aceea alegerile pe care le face vor încerca să capete sens spre regăsirea ego-ului.
La Descartes, frumosul reiese din raționamentul cartezian: "Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum.". Omul se defineşte prin gradul cugetativ, devenind o "trestie cugetătoare"(B.Pascal). Întreaga frumusețe reflectă gândirea omului, reslizarea conştiinței de sine. Bazată pe rațiune, sufletul cugetător se înalță spre orânduirile trecutului în sensul aprecierii existenței. Abisul nesfârşit lăuntric relevă reflecția dualismului cartezian prin necesitatea coexistenței. Cunoaşterea presupune "a te cunoaşte" care "e grija cea dintâi"(La Fontaine) şi astfel, prin cugetare, devii motivul fundamental al Universului (prin reflecție). Alunecarea permanentă în tainele logosului impune "întreaga noastră demnitate (care) consistă deci în cugetare"(B. Pascal). Este prima certitudine pe care o regăsesc Pascal şi Descartes, în încercarea de a regăsi un drum al evidenței cu singurele puteri ale rațiunii lor. Este uşor de înțeles că binele omului şi tot traiul lui vor atârna mai ales de la ceea ce se află în el însuşi şi se petrece înăuntrul lui.
Concepțiile diferă în funcție de cum se raportează fiecare ființă rațională la frumosul sublim. Fericirea reprezintă o ambiguitate a depărtării de planul laic. Ceea ce are fiecare în sine însuşi este scopul cel mai înalt pentru fericirea vieții sale. Aristotel (discipolul lui Platon) susține că binele suprem este fericirea. Singurul mod de a obține acest ideal este să practicăm cele patru virtuți: înțelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea. Frumosul reflectă virtutea dreptății, care "nu este altceva decât iubirea de aproape a înțeleptului"(Leibniz). Omul, prin individualitatea sa, îi este mai-nainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. El este înzestrat cu singura capacitate de a face distincție între fericirea ca "stare de repaos" şi ca "stare de mişcare". Însă omul are nevoie de coexistența celor două stări, întrucât "omul fără înveliş este propriu-zis omul"(J.W.Goethe).
Respectul de sine ironizează scopurile lumii obiective pe care o găsim permanent prezentă. Neantul, care se naşte din aburul vieții, străpunge adevărata frumusețe a subiectivității aparente. Ecourile refugiate în abisul chipurilor intacte renasc prin dezvoltarea vieții. Ne întrebăm adesea: "Frumosul este scop sau mijloc?". Scopul nu se presupune decât pe sine. Ontologia umană nu este scena prin care omul ajunge la moarte. Ea este scopul în sine. Experiența arată că omul nu este un scop în sine şi nu poate fi privit din altă perspectivă. De aceea, cu toții "citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşală"(R.Tagore). Din această cauză "sufletul n-ar putea vedea frumusețea dacă n-ae deveni el însuşi frumos" (Plotin).
Figurile demonice de zi cu zi armonizează frumosul prin umbră, însuşindu-şi nuanțe omeneşti. Privim conturul apăsător al vieții cu inocență. Transcedem frumosul prin aparențe fără a simți adevăratul chip al artei raționale. "Omul nu este capabil să determine cu totală certitudine ceea ce îl va face într-adevăr fericit."(Kant). Fizionomia spiritului caută răspunsuri în propria conştiință, ajungând la cele mai nobile trăiri; de aceea voința de a gândi liber se rezumă la căutarea imposibilității. Dacă la Aristotel fericirea e bazată pe cele patru virtuți(ca Platon), I.Kant consideră că fericirea nu rezultă, cu necesitate, din posesia virtuții. La el, frumosul se naşte odată cu fericirea practică, de care omul este demn. O privire nepartinitoare asupra naturii omeneşti ne învață că voința este pentru omenire condiția indispensabilă de a fi demn de fericire. Dacă privim înapoi la viața noastră trecută ("labirintul rătăcirii", după vorba lui Goethe) simțim atâtea frumuseți inteligibile, încât estetica vieții e departe de obscuritatea spiritului. Frumosul autodefineşte prezentul ca o deşertăciune a lumii răpunsă de facticitatea vieții pe un vis în degradare. Freamătul etapelor transparente ale formării noastre personale sunt intangibile măiestriei chemari nedefinite încă de conceptul nostru al capacității idealului.
Frumosul este singurul sentiment profund destinat cunoaşterii prin rațiune. Prin el, cunoaşterea empirică implică existența anterioară ontologiei noastre, prin renegarea lumii false în care ne aflăm. Frumosul nu este nici o stare permanentă şi nici un ideal de atins(aparent). Totul devine gnomic, întrucât frumusețea adevărului e departe de totalitatea raționamentelor reproduse cu subînțeles. În acest mod, cunoaşterea frumosului este o reorientare al stadiuliu emancipării conform deciziilor arbitrare; adică făgăduința cu propriul sine, care nu este altceva decât un proces de autosugestie în care subiectul central al universului pe care ni-l întemeiem suntem fiecare în parte. Voința de a trece peste obstacolul repetat al timpului îndură scopul țintit spre un ideal mult prea lăuntric al determinării. Grija de a obține frumosul absolut e străbătută de accederea unei noi conştientizări: "Existența precede esența"(Sartre). Prin urmare, întregul frumos gravitează în jurul libertății absolute. Acesta renaşte prin transcendență, adică prin tendința de autodepăşire. "Lumea rămâne cu adevărat, oglinda libertății mele", afirma Sartre. Această afirmație ilustrează, printre rândurile finite ale ideii abstracte. Frumosul răsuflă o paradigmă fidelă a umbrei sale (prin mimesis). Pentru transcederea adevăratului sens al ontologiei umane, omul trebuie să constituie noi căi de purificare al sufletului (catharsis). Nu spunem şi nu credem nimic; e jumătatea raționamentului nostru. Imaginea "frumosului sublim" rămâne o reminisciență mozaică.
Tineretul consideră viața un vis în devenire. Sentimentul abstract (frumosul) nu este pentru el decât un stadiu al refugiului de altadată ale sufletelor novice. De aceea, numai filosofii coexistă cu indefinitul sens echivoc al inducției metaforice. Prin ei, se poate urmări modul în care frumosul creşte într-o devenire sumbră, ca "obsesie a teluricului, o gravitate colosală" care "trage totul în jos" (N.Manolescu), adică în plan etic. Adevăratul filosof ajunge în punctul forte al existenței prin adevărata sa rațiune, iar oamenii obişnuiți ajung doar prin binefacerea timpului. Filosofia, fiind căutarea înțelepciunii, nu poate fi îndeletnicirea celor care o posedă, a înțelepților. Totuşi, când înțelepții, privind în jurul lor, constată contradicțiile lumii, nu se pot împiedica să filosofeze. Astfel, "adevărata filosofie constă în a face nu cărți, ci oameni"(L.Feuerbach), aceasta este frumusețea existenței metaforice.
Adâncimea unei ființe morale gândeşte eşecul ca pe-o ipostază a reuşitei. Contemplarea dezinteresată a lumii reflectă oamenii înțelepți în raport cu propria lor capacitate de experiență; numai aceia se pot numi înțelepți, prin pustietatea universalului. Schiller afirma: "Îndrăzneşte să fii înțelept. Este nevoie de energia sufletului pentru a combate obstacolele ridicate în fața cunoaşterii de inerția naturii ca şi de laşitatea inimii." Numai în acest mod frumosul poate fi contemplat la nivelul conduitei înțelepte în acord cu efemeritatea subiectivizării realității. Filosofia contribuie la elevarea sufletului, iar frumosul reiese din superiorizarea omului; nu este decât un act de trăire la nivelul cel mai pregnant posibil.
Conchid prin afirmația lui J.W.Goethe: "Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii, care în lipsa lui ne-ar rămâne de-a pururi ascunse". Prin urmare, oricât de însemnat ar fi rangul frumosului în ochii mulțimii şi ai "filiştrilor", pentru scopul nostru, vom avea puține de zis despre el. Frumosul este valoarea convențională, efectul lui este o considerare stimulată şi totul nu e decât o incertitudine pentru mulțime. Nu ştiu care nivel de perfecțiune intelectuală va fi atins (frumosul fiind doar un refugiu al ontologiei umane, iar căutarea lui e doar un drum de inițiere), însă un lucru e cert: dacă omul se pierde pe sine în acest progres, ruina sa va fi completă.
