3/19/2017

Dialectica psihanalitică


Dialectica psihanalitică


                Există împrejurări care accentuează o criză morală în zilele noastre. „Talentul moral uman”, în care nici verticalitatea virtuții și nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a străbate această existență, evocă o calitate suplimentară de a cunoaște conștiința umană dincolo de ea. Aproape nimeni nu mai vorbește despre „virtuți intelectuale”; dimpotrivă, omul contemplă adeseori la toate defectele pe care și le atribuie în unanimitate cu starea sa psihică. Aceasta nu înseamnă că toate episoadele vieții se privesc din unghiul denaturării ființei umane, ci din recunoașterea sinelui la nivel substanțial-fundamental: funcționăm constant printr-o nedemolabilă auto-complezență.
                Competența morală, care ne caracterizează, nu se resimte prin dezordinea proprie a destinului individual. Armonia firii omenești ar putea fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste. În acest caz, „păcatul originar” nu poate neîndreptăți virtuțile arbitrare. Orice criză morală, care pune accent pe caracterul impur al mefienței, dă naștere unei culpe sistematice a inteligenței. Rezultă astfel ideea conform căreia omul trebuie să respecte binele, chiar dacă nu-l iubește. Elaborarea masivă a inteligenței atrage atenția asupra tendinței de a interioriza datoria morală. Dacă imediata simetrie (între inteligență și morală) se destabilizează, normele moralei intră într-o lacună a viciului suprem: „viclenia”.
                „Regula vieții e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalității e suspendarea finală a timpului”. Știind definiția lucrurilor cunoaștem lucrurile în sine, însă nimic nu e cert în esența lor. Apar disfuncții verticale și discontinuie care dezbină psihicul uman. Prin natura lui, omul este o ființă cugetătoare, reflectată prin Trinitatea carteziană. El ajunge să diferențieze coerențele ascunse și totodată justificative: bine-rău. Cu o oarbă hărnicie mentală, „virtuțile intelectuale” răspund dihotomiei fanatice (bine-rău) printr-o absență a echilibrului culturii intervalului celor două sisteme. Umanitatea este o idee a intervalului; și anume că nu transcede prin simțul instinctului (ordinea primară), dar nici prin sub contemplarea sacrului (ordinea Trinității). Acest liber arbitru stă sub semnul sustragerii instinctului și accederii sacrului. Se deduce astfel, condiția echivocă a culturii: singura soluție realizabilă în conștiința umanului.
                Cultura apare ca o mediere între conflictele formelor scepticismului. Nu este un rezultat al soluțiilor sau sfaturi de viață. Cultura stabilizează starea de incertitudine în lipsa soluțiilor, a convingerilor, a castității. Latența contrariilor contravin moralei; astfel că virtutea este privită ca un stimulent esențial al energiei morale. Ea nu poate fi practicată dacă este inoculată de vicii; devine în acest context o echilibristică ezitantă, un episod crispat în spațiul incert dintre două sfere antagonice.
---TO BE CONTINUED---

3/07/2017

Diletantismul ontic

Diletantismul ontic


Există o criză morală de o irelevantă splendoare în spiritul civic în zilele noastre. „Principii neutre”, o conduită paradoxală, un nume pripit; toate acestea par a încorpora etica circumstanțială a existenței umane. Etica, în adevăratul ei sens pur teoretic, este „aplicată” în cazul unui defect moral, al decăderii sinelui cartezian. Nimic mai halucinant decât libertatea de a ocupa totul în orice circumstanță, prin orice mijloc cu același „target”.
            Sesiunea străzii este un conținut înlănțuit în noduri pescărești. Dirijată de plăcerile carnale la fiecare apus de soare, competența morală se regăsește în clipa în care este în impasul de a fi uitată. Disfuncțiile naturii sunt stocate într-un miraj, în România cenușie, cu o experiență ne-ipohondră a vinei; un absolut nelegitim simțit în adâncurile ispitei.
            Înclin spre modelul mitic apoteotic: instinctul moral, coroborat cu „acasă”, determină astfel conștiința să se autodefinească prin individualismul universal. Episodul concludent, asupra solitudinii paradisiacei comuniuni, este următorul: Adam este izgonit din Grădina Edenului, din cauza propriei sale acțiuni: păcatul. Nașterea privilegiată este propria înfăptuire a morții. Conștiința devine astfel o slavă a independenței propriului ego. Colectivitatea instituie, prin excelență, un etic originar aflat în echilibrul dintre singurătate și propedeutica sensului vieții. Efectul acțiunii civile reprezintă eticul drept o robinsonadă a vieții.
            Realitatea este relativizarea virtuților: spiritul intuitiv se autodisimulează prin practicarea principiilor neutre impuse de vitalitatea gregară. Etica, ordinea născută din cunoașterea tranzitivă a absolutului, este euforia nestăpânită a agitației patetice, desprinsă din nevoile acute al fiecărui gnom uman.
Regia lumii este un teatru ieftin; imperativul drastic fundamentat pe cuvânt nu este altceva decât un obnubilant al divagației raționalului.

2/11/2017

Frenezie mlădioasă

Frenezie mlădioasă


Viitorul îngână blurat și-ascuns de lume
Se stinge lumina către vest în ascensiune;
Pictați la răsărit stau norii cenușii.
Săgețile se răsfrâng printre razele vii.
Trecutul îl întunecă, pe unde gândul trece
Moda veche îi joacă irevocabil feste.
Prezentul rămâne o carte plină cu gajuri;
Divinitatea se pierde printre stelele-n franjuri.
Rămâne doar luna numărată-n secunde
Și soarele singur de rană se-ascunde.
*
În fiecare dimineață, sălbatic îi zâmbesc,
C-o față de copil inocent nu-l amăgesc.
În vis, două suflări se regăsesc,
C-un absolut nedumerit îmbătrânesc.
Șimțind aceleași unde sonore
Mereu în serile incolore.
Sub clar de lună, luminând,
Felinarele sunt martore;
Privind ca o hermină, întâmpinând,
Târziu, trecut-au alte ore...
*
"Demonii se sustrag sub alte măști!"
Aud șoptind un glas ceresc în căști.
Mă uit în jur; simt frig în frenezii
Aceleași semne-n privirile străvezii.
Nu mă mai tem; am tot.
Pătrund în tricolor, același om fot.
Visez demonii cum se pierd,
Nu renunță totuși, se dezmierd
Un pic nervos, frustrați că nu reușesc
Să se-ncolăcească-n velele noastre; se prăbușesc..
Rămânem un râu de sentimente, izolat la răscruce de vânturi
Sculptați în labirinturi,
Regăsiți pe cel mai înalt piedestal
Șlefuiți total, semn vital, Zenit-Nadir mintal!

2/06/2017

Astenie-n obturație


Astenie-n obturație


Te caut prin asfințit, fluturi în război cu noi...
Dar te uiți în ochii mei, mezina gândurilor pline de noroi
Și ce-i surâsul verii și aerul pustiu...
Același eu, timp rece, aceeași bancă-n releveu.
Asfaltu-i fum și cerul iese din chipiu
Prin scrum te strig, înalț cuvânt...rafală-n gând
Și planitudinea se-aude...gata să m-afunde.
Sfârșit în prag de iarnă; e mândră,
Zile cu amintiri, memorii și-o scrisoare.
Te regăsești? Doar uită...e-o confesiune.
*
Soarele bucură doar fețe răbdătoare,
Priviri confuze, zâmbet pe peluze,
Dar inerența zace, sub o jachetă groasă
Și rod adânc, subtil, când arma-i gata.
Cobor la scară, m-arunc pierdut în frenezie,
Colind prin stele, alerg spre primăveri în zile
Renasc prin transfer, extremele se simt...cuvinte
Înțelege-mi lacunele, simte-te, revarsă-ți furtunile.
Ieși din tipare, renunță la balanță!
*
Ne-ntâlnim întâmplător; o chitară și-un bloc de desen,
Lași o poveste, pozăm între versuri
Ne certăm cu stelele și iubim doar luna
Ești trist, spui nimic, ai tot...
Dar ai avut?
Mă răscolesc, pix, foaie și-un beat..
Un proces de remix, un gând, un sanatoriu pe repeat...
Era normal; suntem schimbați.
Dar eul oglindește naufragiu-adevărat...
Promit că n-o să te uit!
Îți cunosc toate păcatele;
M-ai incinerat, te fac să tresari...
Fără, dar cu tot...emoție-n beznă;
Privești, cinism, eden atenuat
Rup pagini în cale, culeg petale răvășite
Nu jurăminte, bețe moarte, zile fumate și vin de toate..
*
O chitară, pe note, Noapte la mare...
Era de-ajuns să vii și doar să fii
Mă cutremur, renasc infernul lui Dante,
De-ajuns o floare și-o stea căzătoare,
Regina nopții, sfârșitul serii, corzi vocale
O primăvară ascunsă într-un zâmbet timid
Urmează, război, pas lent și mâini reci...uitate
*
Nevoit îl fac pe sfântul...suflare caldă
Lumină-n casă, dar nu ca altă dată,
Picură șoptit, copacii murmură printre ei
Izvoare se varsă, topește mirosul de tei
Doar prin cuvânt, doar un cuvânt,
...scufund fulgerul prin somn mimând ...
Ascultă-mi undele, de dus te duci în vele
De azi nu te mai scriu, promit să-ți las fulgi prin foi
Trandafirii uscați se fac lemn
Se-ntunecă, miros de lovele în gândurile mele...
Viața-i o arhivă, încui fiare evadate
Citesc și le reneg pe toate...
Pe poteci renasc, nu am rămas...
În spate te reverși, o șansă de a crede...
Războiul îl vei pierde...
...eu nu-s în el...
Veneai în zi de mai...

6/04/2016

Scintilaţia Eului

Scintilaţia Eului

     "Cea mai înalta treaptă posibilă în cultura morală este atunci când recunoaştem că ar trebui să ne controlăm gândurile."-Charles Darwin
Cuvintele tale s-au reflectat perfect în citatul acesta. Cu ajutorul tău am înţeles în sfârşit să fac distincţia între cunoştinţă şi înţelepciune. Că sunt "lucruri" total distincte. Şi totuşi, mai am multe de făcut înainte de a înţelege ceea ce "am văzut" până acum. Mi-am dat seama că am trăit până acum fără a mă trezi, că mintea este doar un reflex şi că nu există momente obişnuite, pentru că niciodată nu pot spune că nu se întâmplă nimic.
Fiecare acţiune are preţul şi plăcerea sa. Acum că recunosc oarecum aceste laturi, pot afirma cu desăvârşire că un erou în devenire devine obiectiv şi responsabil pentru acţiunile sale. Îţi poate suna cunoscută sintagma, pentru că oamenii care sunt cel mai greu de iubit sunt de obicei cei de care ai nevoie cel mai mult. Te-aş întreba de ce nu ai încercat să îmi spui în faţă că este mai bine să stăm în distanţă. Suntem prieteni? Posibil ca răspunsul să fie pozitiv într-o oarecare măsură. Ei bine, acum că suntem "la distanţă" nu mai încercăm activ să ne ucidem reciproc.
Probabil te întrebi de ce am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Nu e ceea ce gândeşti, e o "altfel de scrisoare". Şi ai avut dreptate. Nu am nevoie de o scrisoare de "ADIO" sau de o inspiraţie literară pentru a o face. E o scrisoare de "ELIBERARE", de deshidratare în pace a ceea ce am fost cândva...Mi-am pus întrebarea "De ce ai refuzat să auzi de scrisoarea iniţială?". Primul gând venit în minte a fost "Nu sunt de acord cu faptul că te alegi pe tine însăţi." Dacă aş fi făcut-o, probabil nu mi-ai fi oferit şansa cu adevărat să îmi iau "rămas-bun".
În ciuda a tuturor celor întâmplate între noi, mi-ai demonstrat cum să fac să fiu conştientă de alegerile mele şi responsabilitatea acţiunilor proprii. Tu m-ai ales pe mine şi eu pe tine, e reciproc. Datorită ţie am ajuns să-mi ascult propria intuiţie. Ceea ce am spus mai sus legat de persoanele care sunt cel mai greu de iubit, mă refeream la cunoaştere. Înţelepciunea însă, înseamnă practică. Nu contează care este acea persoană, trebuie să o priveşti cu acei ochi pentru a-ţi da seama cum este şi ce merită.
Mă debarasez treptat de trecut şi viitor, fiindcă prezentul e "muchia de cuţit". Când am o frică trebuie să folosesc sabia, să-mi suflec mâinile şi să analizez mintea; să omor toate regretele şi fricile şi tot ceea ce trăieşte între cele două sfere ale timpului. Apreciez atitudinea ta. Eşti un luptător care nu renunţă la ceea ce iubeşte, ci îşi găseşte iubirea în ceea ce face. Totuşi, un luptător nu înseamnă perfecţiune, victorie sau invulnerabilitate. E vorba de vulnerabilitate absolută. Acesta este cu adevărat curajul. În tine sincer nu l-am văzut. Dar am văzut diferenţa majoră dintre noi: un războinic acţionează, un prost reacţionează. Un lucru e cert în toată discuţia aceasta: că accidentul este antrenamentul fiecăruia. Că viaţa înseamnă alegere. De aceea fiecare poate să aleagă să fie o victimă sau orice doreşte şi-i place. Fie că acţionăm sau reacţionăm e la alegerea noastră. Indiferent dacă obţinem sau nu ceea ce dorim, tot suferim. Suferinţa apare pentru că nu suntem capabili să păstrăm pentru totdeauna.
Îmi pare rău. Am crezut că sunt "tare", dar nu sunt. Pentru că am încercat să renunţ la toată situaţia dintre noi, dar nu am putut. Cu ocazia aceasta am observat că viaţa are trei reguli: paradoxul, umorul şi schimbarea. Cu timpul le voi descoperi pe toate. Iar ca să obţin fericirea nu am nevoie de scop. Fericirea se regăseşte în călătorie, nu în destinaţie. Dacă îmi voi urma fericirea, atunci "universul" îmi va deschide uşi acolo unde altădată erau ziduri, iar gândurile vor deveni lucruri. Într-un final voi deveni ceea ce vreau să devin.
Să ştii că mintea ta poate concepe orice şi realiza; toată puterea vine din interior şi prin urmare o poţi controla. Nimic şi nimeni nu îţi poate impune să faci sau să nu faci ceva. Tu îţi creezi propriul univers, pe măsură ce înaintezi. Nu ai nevoie de aprobarea sentimentelor, ci doar de raţiunea ta de a fi. Ca să reuşeşti să te făureşti pe tine însuţi trebuie să faci doar primul pas. Nu ai nevoie de o perspectivă amplă să vezi toată scara sau drumul, ci doar să faci primul pas în credinţă. Fie că gândeşti că poţi reuşi sau nu, ai dreptate în ambele cazuri. Dar satisfacţia interioară, fericirea lăuntrică este cea care îţi alimentează succesul. În adevăr, nu există ceva ce nu poţi fi sau face sau avea. Eşti propriul creator şi ai ajuns unde eşti datorită voinţei tale puternice de a fi în locul respectiv.
Cred în tine că poţi fi mai mult de atât. Îţi doresc să te simţi bine zi de zi şi să reuşeşti în continuare. (Take care of you; feel good). "Rămas-bun" sau "Adio" nu va exista din partea mea. 

3/19/2016

Limita pură intangibilă

                                             

          Limita pură intangibilă

             Mă întorc tot mai adesea la ideea că necesitatea şi universalitatea sunt mult prea relative. De ce să trezesc mereu ploi când pot da soarelui şansa de a răsări în locurile întunecate? Nu mai privesc înapoi, mă las cuprinsă de eristică. Odată ce schimbarea s-a produs, într-o oarecare măsură, realitatea hermeneutică nu poate reveni întocmai la starea iniţială. Totul devine relativ, indiferent de motivele ivite. Aş spune că rămâne un hazard în intersecţia stărilor noastre, însă imperativul propriu pe care mi-l invoc e biruit înainte ca evoluţia să-şi schimbe direcţia. Mi-e clar cursul urmat în conştiinţa mea. Între imaginea din suflet şi energia indefinită pe care o transmiţi se naşte un raport-cronometru, definind voinţa unică a viziunii involuntare eului străin. Esenţa e de mult compromisă. Revăd estetica escatologiei prin dihotomia dogmatică.
            Gestul schiţat pentru închiderea parţială a trecutului prezent se resimte permanent ca-ntr-un război ale dispoziţiilor din tinereţe. Nu mă pierd în aluziunile judecăţii transcendentale, însă paralelismul logic structurat prin cauzalitatea morală implică, într-un anumit fel, conformitatea cu raţiunea "noastră". Preexistenţa care o zăream adeseori, numai prin gânduri, invocă o preponderenţă sensibilă. Am înţeles aşteptarea schimbării: "observaţiile asupra sentimentului, frumosului şi sublimului". Locul nu-mi era aici; e un cadru mult prea vulgar. 
            Pentru mine, omul este întotdeauna om. Resimt demnitatea umanităţii la nivel de intelect, la orice pas, la orice simţire şi cuget. Omul care are simţul frumuseţii şi demnităţii umane conştientizează că adevărata virtute echitabilă este potrivită cu temperamentul acelei persoane care se sustrage realităţii exterioare şi nu se încrede decât în propriile inferenţe.
           Mă lovesc de zidul din dreapta mea. Analizez fiecare detaliu asemeni unui punct matematic. În mod indisolubil, materia este contopită cu intuiţii imediate. S-ar putea confunda măsurătoarea timpului petrecut în faţa lui. Direcţiunea viitorului destăinuie lipsa unei scene bine construite. Fiecare moment petrecut în acel loc redă infinitul trecutului prin cuvinte-concepte. Este o continuitate cu elementele antecedente ale amprentelor surprinse pe zid. Lucrarea nu este perfectă, astfel că armonia conferă un peisaj rustic. Un asemenea timp nu se poate imagina decât sub forma unei linii infinite. Fac distincţia între intuiţia artistică şi intuiţia imediată. Mă-ntreb de existenţa acestui izvor destructiv. 
            "Ne-necam mereu în acest fluviu, deşi călătorim pe mare". Zâmbesc prin tragedia vieţii reprezentată printr-o luptă grea şi întinsă. În abstenţiunea materiei inerte este de fapt o realizare precedată de optimism. Dacă rămân o pulbere fragmentată în timp şi spaţiu, atunci doar inima n-o să-mi mai bată prin natura sa în durata pură. În adâncul din urma realităţii mele cer doar visele în care probabil nu mai cred, însă le voi păstra în inventariatul minţii.

8/24/2015

Frumosul e-un prolog ermetic

Frumosul e-un prolog ermetic

   "Panta rei" pare a fi deviza frumosului, dar cu o singură completare: "Panta tei mitologicum...". Prin urmare, totul pare a curge, dar numai în spirit primordial-afectiv. Inferența comuniunii sinelui defineşte demagogia instinctului libidinal şi autodisimularea conştiinței. Frumosul, considerat poem-alegorie, rămâne un superlativ al contrastului dintre simțuri şi concepții. El are un conținut; nu este un simplu joc de elemente formale, ci o bucurie veşnică prin care sufletul poate vedea. Confucius spunea că:  "Orice lucru are frumusețea lui, dar nu oricine o poate vedea". Unde se regăseşte această emancipare a dorinței?
   Destăinui profunzimea cunoaşterii redată de ideile pe care ochiul contemplativ al lumii îl surprinde. Privesc în jur; totul e "repaos" cognitiv. "În ciuda acțiunii timpului ce distruge forma în care se exprimă, Frumosul este mereu prezent...Nicăieri însă el nu străluceşte cu atâta putere ca în individualitatea umană; aici, mai mult ca oriunde, el vorbeşte rațiunii."(I.S.Turgheniev). Privim adesea frumosul în ochi, însă privirea pe care o emană ne închină spre reflecția sinelui. Cunoaşterea "alter-egou-lui" exprimă înălțarea morală care te deschide la spectacolul frumuseții, după cum aceasta te sustrage realului. Rămânem singuri în căutarea adevăratei frumuseți, însă ea nu este decât podoaba adevărului. Nevoia marilor idealuri morale stă sub semnul contemplării prejudecăților. Ele(prejudecățile) ne impun imaginea înşelătoare a propriei persoane, întocmai ca-ntr-o oglindă. Ea întoarce frumuseții înfățişarea ei, valoarea morală. Ecourile surde ale imaginației proprii dau naştere senzațiilor impulsive de reculegere. Prin frumos, căutăm fericirea şi adevărul, viața întreagă, idealul. Schopenhauer nu găseşte altă fericire omenească decât în contemplarea artelor frumoase şi altă menire decât în cea mai desăvârşită abnegațiune. Pentru el, "orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă". Aceasta se defineşte ca o existență care, privită în sine sau mai bine privită în noi, cu mintea rece şi matură, ar fi preferabilă neexistenței. De aceea, am iubi viața pentru ea însăşi, nu numai de frica morții; şi din aceasta am dori să o vedem nesfârşit de lungă. Conştientizăm ca lumina ce ne-nconjoară este întuneric, ce defineşte speranța imanentă.
   Frumosul a rămas mărginit într-o abstracție fără viață. Imperativele propriilor incertitudini creează orizonturi ce par sa atingă scopul propus inconştient al idealului sublim. "Prin acțiunea frumuseții asupra lui se ridică omul sensorial către materie şi redat lumii simțurilor"(F.Schiller). Descifrarea fiecărui pas constituie noi căi de redescoperire al unui sens, fără a-i şti înțelesul; căci adevărata noastră realitate sunt propriile noastre idei, simțuri şi acte ale voinței. Un om de spirit, în deplină singurătate, este indefinit conştiinței sale şi trăieşte numai în ea; de aceea alegerile pe care le face vor încerca să capete sens spre regăsirea ego-ului.
   La Descartes, frumosul reiese din raționamentul cartezian: "Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum.". Omul se defineşte prin gradul cugetativ, devenind o "trestie cugetătoare"(B.Pascal). Întreaga frumusețe reflectă gândirea omului, reslizarea conştiinței de sine. Bazată pe rațiune, sufletul cugetător se înalță spre orânduirile trecutului în sensul aprecierii existenței. Abisul nesfârşit lăuntric relevă reflecția dualismului cartezian prin necesitatea coexistenței. Cunoaşterea presupune "a te cunoaşte" care "e grija cea dintâi"(La Fontaine) şi astfel, prin cugetare, devii motivul fundamental al Universului (prin reflecție). Alunecarea permanentă în tainele logosului impune "întreaga noastră demnitate (care) consistă deci în cugetare"(B. Pascal). Este prima certitudine pe care o regăsesc Pascal şi Descartes, în încercarea de a regăsi un drum al evidenței cu singurele puteri ale rațiunii lor. Este uşor de înțeles că binele omului şi tot traiul lui vor atârna mai ales de la ceea ce se află în el însuşi şi se petrece înăuntrul lui.
   Concepțiile diferă în funcție de cum se raportează fiecare ființă rațională la frumosul sublim. Fericirea reprezintă o ambiguitate a depărtării de planul laic. Ceea ce are fiecare în sine însuşi este scopul cel mai înalt pentru fericirea vieții sale. Aristotel (discipolul lui Platon) susține că binele suprem este fericirea. Singurul mod de a obține acest ideal este să practicăm cele patru virtuți: înțelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea. Frumosul reflectă virtutea dreptății, care "nu este altceva decât iubirea de aproape a înțeleptului"(Leibniz). Omul, prin individualitatea sa, îi este mai-nainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. El este înzestrat cu singura capacitate de a face distincție între fericirea ca "stare de repaos" şi ca "stare de mişcare". Însă omul are nevoie de coexistența celor două stări, întrucât "omul fără înveliş este propriu-zis omul"(J.W.Goethe).
   Respectul de sine ironizează scopurile lumii obiective pe care o găsim permanent prezentă. Neantul, care se naşte din aburul vieții, străpunge adevărata frumusețe a subiectivității aparente. Ecourile refugiate în abisul chipurilor intacte renasc prin dezvoltarea vieții. Ne întrebăm adesea: "Frumosul este scop sau mijloc?". Scopul nu se presupune decât pe sine. Ontologia umană nu este scena prin care omul ajunge la moarte. Ea este scopul în sine. Experiența arată că omul nu este un scop în sine şi nu poate fi privit din altă perspectivă. De aceea, cu toții "citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşală"(R.Tagore). Din această cauză "sufletul n-ar putea vedea frumusețea dacă n-ae deveni el însuşi frumos" (Plotin).
   Figurile demonice de zi cu zi armonizează frumosul prin umbră, însuşindu-şi nuanțe omeneşti. Privim conturul apăsător al vieții cu inocență. Transcedem frumosul prin aparențe fără a simți adevăratul chip al artei raționale. "Omul nu este capabil să determine cu totală certitudine ceea ce îl va face într-adevăr fericit."(Kant). Fizionomia spiritului caută răspunsuri în propria conştiință, ajungând la cele mai nobile trăiri; de aceea voința de a gândi liber se rezumă la căutarea imposibilității. Dacă la Aristotel fericirea e bazată pe cele patru virtuți(ca Platon), I.Kant consideră că fericirea nu rezultă, cu necesitate, din posesia virtuții. La el, frumosul se naşte odată cu fericirea practică, de care omul este demn. O privire nepartinitoare asupra naturii omeneşti ne învață că voința este pentru omenire condiția indispensabilă de a fi demn de fericire. Dacă privim înapoi la viața noastră trecută ("labirintul rătăcirii", după vorba lui Goethe) simțim atâtea frumuseți inteligibile, încât estetica vieții e departe de obscuritatea spiritului. Frumosul autodefineşte prezentul ca o deşertăciune a lumii răpunsă de facticitatea vieții pe un vis în degradare. Freamătul etapelor transparente ale formării noastre personale sunt intangibile măiestriei chemari nedefinite încă de conceptul nostru al capacității idealului.
   Frumosul este singurul sentiment profund destinat cunoaşterii prin rațiune. Prin el, cunoaşterea empirică implică existența anterioară ontologiei noastre, prin renegarea lumii false în care ne aflăm. Frumosul nu este nici o stare permanentă şi nici un ideal de atins(aparent). Totul devine gnomic, întrucât frumusețea adevărului e departe de totalitatea raționamentelor reproduse cu subînțeles. În acest mod, cunoaşterea frumosului este o reorientare al stadiuliu emancipării conform deciziilor arbitrare; adică făgăduința cu propriul sine, care nu este altceva decât un proces de autosugestie în care subiectul central al universului pe care ni-l întemeiem suntem fiecare în parte. Voința de a trece peste obstacolul repetat al timpului îndură scopul țintit spre un ideal mult prea lăuntric al determinării. Grija de a obține frumosul absolut e străbătută de accederea unei noi conştientizări: "Existența precede esența"(Sartre). Prin urmare, întregul frumos gravitează în jurul libertății absolute. Acesta renaşte prin transcendență, adică prin tendința de autodepăşire. "Lumea rămâne cu adevărat, oglinda libertății mele", afirma Sartre. Această afirmație ilustrează, printre rândurile finite ale ideii abstracte. Frumosul răsuflă o paradigmă fidelă a umbrei sale (prin mimesis). Pentru transcederea adevăratului sens al ontologiei umane, omul trebuie să constituie noi căi de purificare al sufletului (catharsis). Nu spunem şi nu credem nimic; e jumătatea raționamentului nostru. Imaginea "frumosului sublim" rămâne o reminisciență mozaică.
   Tineretul consideră viața un vis în devenire. Sentimentul abstract (frumosul) nu este pentru el decât un stadiu al refugiului de altadată ale sufletelor novice. De aceea, numai filosofii coexistă cu indefinitul sens echivoc al inducției metaforice. Prin ei, se poate urmări modul în care frumosul creşte într-o devenire sumbră, ca "obsesie a teluricului, o gravitate colosală" care "trage totul în jos" (N.Manolescu), adică în plan etic. Adevăratul filosof ajunge în punctul forte al existenței prin adevărata sa rațiune, iar oamenii obişnuiți ajung doar prin binefacerea timpului. Filosofia, fiind căutarea înțelepciunii, nu poate fi îndeletnicirea celor care o posedă, a înțelepților. Totuşi, când înțelepții, privind în jurul lor, constată contradicțiile lumii, nu se pot împiedica să filosofeze. Astfel, "adevărata filosofie constă în a face nu cărți, ci oameni"(L.Feuerbach), aceasta este frumusețea existenței metaforice.
  Adâncimea unei ființe morale gândeşte eşecul ca pe-o ipostază a reuşitei. Contemplarea dezinteresată a lumii reflectă oamenii înțelepți în raport cu propria lor capacitate de experiență; numai aceia se pot numi înțelepți, prin pustietatea universalului. Schiller afirma: "Îndrăzneşte să fii înțelept. Este nevoie de energia sufletului pentru a combate obstacolele ridicate în fața cunoaşterii de inerția naturii ca şi de laşitatea inimii." Numai în acest mod frumosul poate fi contemplat la nivelul conduitei înțelepte în acord cu efemeritatea subiectivizării realității. Filosofia contribuie la elevarea sufletului, iar frumosul reiese din superiorizarea omului; nu este decât un act de trăire la nivelul cel mai pregnant posibil.
   Conchid prin afirmația lui J.W.Goethe: "Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii, care în lipsa lui ne-ar rămâne de-a pururi ascunse". Prin urmare, oricât de însemnat ar fi rangul frumosului în ochii mulțimii şi ai "filiştrilor", pentru scopul nostru, vom avea puține de zis despre el. Frumosul este valoarea convențională, efectul lui este o considerare stimulată şi totul nu e decât o incertitudine pentru mulțime. Nu ştiu care nivel de perfecțiune intelectuală va fi atins (frumosul fiind doar un refugiu al ontologiei umane, iar căutarea lui e doar un drum de inițiere), însă un lucru e cert: dacă omul se pierde pe sine în acest progres, ruina sa va fi completă.

8/16/2014

Cromosfera antagonică

Cromosfera antagonică

Destăinui profunzimea cunoaşterii redată de ideile nesocotite spre noi drumuri cu ţinte aleatorii. 

Privesc în jur. Totul e repaos adâncit. Mă las cuprinsă de lumea inteligibilă neexistentă, îmbinându-mă cu mine însămi. Îl privesc în ochi, însă privirea lui e prea rece şi mă înclină spre interior. Reflecția gândului se exteriorizează: "Să izbândeşti într-o lume cu mistere posibile înseamnă să cauţi drumul ce nu-şi are rostul." Apoi îmi întoarce spatele şi se îndreaptă spre neant. Îmi face un ultim semn să privesc în jos...e lumea realității false în care trăim cu toții. Rămân buimacă fără a înțelege atitudinea lui. Întorc repede privirea spre drumul pe care l-a străbătut, însă căutarea prin absolut e răsfrântă de eşecuri permanente şi reuşite necunoscute.

Rămân singură la marginea codrului. Nu ştiu ce să aleg...drumul spre casă sau conceptul unei emfaze spre destăinuire? Mă îndrept spre codru, căci alunecarea permanentă în necunoaştere trezeşte interesul temut de abis, unde mintea nu realizează efectul. Mă îndrept tot mai temeinic în codru. Ecourile surde ale imaginaţiei proprii dau naştere senzaţiilor impulsive de reculegere. Mă cutremur. Într-un moment de panică alerg fără să conştientizez însă, unde mă îndrept. Momentul de luciditate mă face să realizez că atitudinea mea e un haos total, o manifestare tranzitivă a imortalizării propriei vieți. Conştientizez că lumina ce mă înconjoară e-ntuneric, ce dă culoare speranţei fără a fi văzută sau conştientizată.

Rememorez chipul lui. El e tot ce poate expune autosugestia mea. Chimia propriilor temeri împleteşte noi orizonturi ce par să atingă scopul propus inconştient.

Mă reculeg încercând să mă las condusă doar de instincte. Încerc să-mi reamintesc paşii lui goi spre a mă contempla cu el.

Descifrarea fiecărui pas constituie noi căi de redescoperire a unui necunoscut,fără a-i şti înţelesul. Îmblânzirea de sine străbate simţurile ce induc în eroare cunoaşterea, încercând să capete sens fiecare gest propus spre regăsire. Încerc să mă disting şi să-l înțeleg în profunzime. Sunt două capete de drum sau totul e un început?

Căutarea în permanenţă a ceva, a-l cunoaşte, mă determină să dezvolt un mister pe care-l ascund. Mă opresc o secundă din gândit şi mă ciupesc de mână. Sunt eu sau am înnebunit? Refuz să caut un răspuns şi mă las ghidată de ceea ce se întâmplă. 

Realizarea conştiinţei de sine determină cunoaşterea unei noi persoane întruchipată într-unul. Răzvrătirea în propria-mi persoană creează drumuri spre noi posibilităţi de dezvoltare a întregii procreaţiuni.

Privesc în sus cu regret. Abisul nesfârşit complex relevă reflexia unei imagini absolute necunoscute prin complexitatea înălţării. Cunoaşterea unei perfecţiuni distruge şansele spre reuşita propusă. Spre ce anume alerg? De ce îmi vine mereu să strig...deşi nimeni nu m-ar auzi? Cine sau ce sunt cu adevărat? 

Chemarea de strigăte în surdină dă tonul unei căderi profunde necunoscute de simţit. Alunecarea eternă în mister împiedică rezolvarea generală. Tăria esenței caută să alunge melancolia închinării noilor obstacole. Trezeşte viaţa mângâierii pierdute de fumul enigmatic.

Intuiţia dă startul spre umplerea inexplicabilă a rugii retrase. Nu-l mai caut în plan etic, refuz să mai alerg spre-o umbră ce s-a transpus printr-o oglindă. A fost sau poate este propria mea teorie a cunoaşterii. Şi dacă va fi? Îl voi privi ca pe o istorie rațională vie a cugetării mele.

7/24/2014

Dezrobirea telurică

Dezrobirea telurică

 Mă confrunt cu intoleranța absciselor lumii renegate de adevărul necurmat încă de fragilitatea destrămării.Neantul abrupt se străpunge fără a ține cont de pierderea ecourilor refugiate în abisul rebel al chipurilor intacte.
 Mă reîntorc cu o privire ageră ațintită asupra unei întâmplări retracte de ambiguitatea depărtării.Să fie un surâs ironic sau un presentiment de previziune?
Încerc să capăt logica apariției lăuntrică prin trăirea onirică,fără a-i vedea asemănarea.  Revoc prin concepția mea cunoaşterea,dorința de înțelegere.Figura demonică se armonizează prin umbră, căpătându-şi propria transfigurare, nuanța omenească.Privesc conturul apăsător cu inocență,întinzând un deget ca să-l cuprind.  Fiorul trezeşte teamă,curiozitate. Ce eşti tu? Destinul se raportează după coordonare în acest plan al incapacității de reculegere.Coexist cu senzația,cu freamătul raportului scopului pe care-ncerc să-l descifrez. E completarea, evadare, rațiune, redundanță.
 Mă priveşte lung,ignorându-mă în acelaşi timp...e o enigmă. Încerc să mă aproprii de necunoscut, intrând într-o sferă a purificării, totul e intens. Stă nemişcat, privindu-mă parcă în gol. E o iluzie, percepție?
 Expresia pe care o eman e o etichetă adagio; mă cutremur. E copia fidelă a existenței mele, dar în alt plan.Nu spun şi nu cred nimic; e jumătatea raționamentului meu. Ochii sunt vii, dar aparența lui materială e moartă. De ce exişti? Devine o teamă sfâşietoare. 
 Fizionomia spiritului caută răspunsuri în propria condiție, ajungând la cele mai nobile trăiri. Voința de a gândi liber se rezumă la căutarea imposibilității. Totul e o substanță? Dar tu nu eşti...care-i scopul răsfrângerii în intoleranță...îndoiala? Tu nu eşti o identitate individuală şi nu poți conceptualiza această afirmație. Zâmbesc pentru că am înțeles existența ta împletită cu a mea. Îți ating mâna şi mă concep într-un final. Figura ta rămâne vie în adevărul ilustrat al capacității mele de percepție. Tu eşti impulsul de a mă cufunda în neant.
Nu ştiu care nivel de perfecțiune intelectuală va fi atins, însă un lucru e cert; ruina sa va fi completă.

7/20/2014

Incognoscibilitatea lumii


Incognoscibilitatea lumii

Privirile retorice alungă orice curmare a elocinței evidențiale pe care o provoc.Adevărul e departe de totalitatea raționamentelor reproduse cu subînțeles.Făgăduința cu mine însămi e un proces de autosugestie prin care devin subiectul central al universului pe care mi-l întemeiez.Cugetarea e singura cale pe care o regăsesc în existența mea reală şi nu poate fi dedusă decât prin axioma versurilor reflectate în cuvinte.Empiricul pe care-l manifestă privirea din urma mea e principiul întregimii mele prin contopire.Etica aprecierii e revolta transpunerii cunoaşterii fantasmei unui minuscul gest de contopire cu absolutul neatins în planul etic.

Păşesc în măsura certă a timpului prin calitatea gândirii a propriului ego.Totuşi,o revelație atroce mă regăseşte în adevăratul sens al îndoielilor şi mă îndreaptă către caracterul necugetat al umbrelor nimicniciei.Fereastra rămâne o latură a manipulării personalităților în masă,a identității îndreptate spre nonexistență,însă puține trăiri sunt acelea care se metamorfozează înlăturând evocarea implementării în ființa lor.Experiența condamnării privirilor precare îndeamnă să urmeze acelaşi drum,dar cum se concep prin cronologia influențelor?

Îți urmez urma căldurii semnului,dincolo de figurația oglinzii sparte...Dar umde te regăsesc ca într-o emancipare a dorinței?


7/05/2014

Magnanimitatea efemeră

Magnanimitatea efemeră

   Suntem o mânuţă de oameni, tineri, care vedem un viitor prin propriile noastre priviri. Luptăm cu desăvârşire pentru un loc prielnic demn de noi. Poate că sintagma rostită de un gând nepăsător: "Medicamentele nu curg din cer" ar avea două înţelesuri, din perspectiva mea. Eu nu sunt de acord cu această afirmaţie din două motive (dând indiferenţa la o parte); primul motiv ar fi(în sens propriu): Poate că medicamentele nu curg din cer,dar dacă ne-am uni între noi fără să mai răspândim ură, ranchiună, ar trece printre noi dorinţa de a ne ajuta şi a ne echilibra din nou ca popor. Al doilea motiv ar fi (sens figurat): Medicamentele curg din cer, dar numai prin voinţă, deoarece Dumnezeu ascultă rugăciunile fiecăruia dintre noi. Suntem un popor ortodox de mai bine de 2000 de ani,baza noastră este în El.
   De ce nu putem rămâne un popor unit? Invidia, egoismul predomină oare? Ne lăsăm atât de uşor influenţaţi de simplele principii care ni se flutură pe la urechi ca şi cum totul va fi bine?
 Odată ce am constatat că am reuşit să ne eliberăm de infernul instaurat altădată,ne-am dat drumul la mâini ca şi cum nu am fost uniţi niciodată, că mereu a fost la fel. Cu toţii eram fraţi; am dus lupte grele şi lungi pentru o identitate reală. Iniţierea noastră s-a datorat celor care au luptat cu sudoare şi sânge pentru a ne continua existenţa. Ne-am îndreptat singuri atunci când am călcat strâmb. Am ştiut să ne automotivam pentru că am avut sprijinul fiecăruia dintre noi...dar astăzi? Am cunoscut libertatea şi critica. Schopenhauer scria: "Să ne abţinem să criticăm, chiar cu bună intenţie, căci a răni pe cineva este uşor, a-l îndrepta este imposibil". Nu ţinem cont decât de propriile interese. Ne aventurăm în sufletele oamenilor pe care îi considerăm cei mai bine ţintiţi spre un interes comun. Ne bazăm adeseori pe unele persoane; de ce? Nu suntem oare capabili să constatăm singuri drumul pe care vrem să-l urmăm? Sincer...nu. Niciodată nu-ţi vei găsi adevărata identitate fără să ai un reper; de aceea mulţi profită de naivitatea majorităţii pentru a se face remarcaţi în vârf. De aceea încearcă să ne impună o imagine forţată asupra prezentului.
   Tot Schopenhauer deţine argumente concrete asupra reflectării sale din operă în prezentul pustiit: "Precum ţara cea mai fericită este aceea care importă puţin pentru nevoile sale, aşa şi muritorul cel mai binecuvântat este acela care se mulţumeşte cu avuţia sa interioară aşteptând mai puţine plăceri exterioare". De ce oare ne vindem necondiţionat ceea ce muncim şi nu facem altceva decât să cumpărăm ceea ce vindem de fapt? Ne autodistrugem pentru că nu ştim să gestionăm ceea ce avem şi ascultăm opiniile celor care ne trag în jos, fără a ţine cont de propriile nevoi.
   Organizarea lipseşte cu desăvârşire, iar ceea ce avem în faţa noastră este întuneric...totul e obscur... Nu avem suficient curaj să ne afirmăm şi să ne impunem sugestiile; criticăm doar în penumbră. Şi totuşi...ne aude cineva? Da, ne aude, dar nu suntem luaţi în seamă pentru că devenim tăcuţi atunci când trebuie să vorbim fără teamă. În acest mod, noi vom fi trecuţi pe hartă ca inexistenţi în următorii ani...treptat. Cu fiecare an, lună, zi, secundă care trece suntem vizaţi pe lista de vânzare şi apoi în uitare.
   Poate că totul pare exagerat, dar realitatea nu e un colţ de poveste cu un final fericit. Finalul, de fapt, este creat în funcţie de participarea fiecăruia, împreună, la deciziile viitorului. Suntem consideraţi un popor cu o ţară care beneficiază de toate resursele posibile, de aceea suntem o ţintă atât de utilă tuturor celorlalte ţări. De ce nu încercăm să ne bucurăm de ceea ce avem şi să ne declarăm o voce sugestivă pentru fiecare idee în parte, unită pentru una generală?
   Nu ceea ce este acum şi urmează în curând. Căci viitorul nostru este limitat de şarpele care muşcă anevoios din mărul damnat. Se declară perfecţiunea retorică al acestui întreg, însă ne şterge urmele fără pic de simţire. Ceea ce a fost până acum, a fost de suportat...ceea ce urmează este frica viscerală în faţa răului. Totul va fi vândut pentru o mână de monede (banul nu are puterea, ci caracterul, voinţa. Pe ele trebuie să ne bazăm ca să reunim totul cum a fost odinioară.)... Cu toţii promit, respiră aerul comun, mint şi în final renunţă la luptă pentru a-şi urmări interesul. Atât de nesemnificativă este această ţară în vizorul lor?
   Nu am înţeles de ce atitudinea lor este atât de indiferentă, deşi aş fi vrut să le descifrez gândurile. În cele din urmă, am înţeles mai mult într-o altă lumină, dincolo de falseturile aruncate drept argumente. Un prieten mi-a spus: "Nu am nevoie de prieteni care să mă tragă în jos"...dar eu pun următoarea întrebare: "Avem nevoie de <<oameni>>la conducere care să ne tragă ţara în jos?".
   Am realizat că ceea ce devin eu ca persoană este un ideal pe care încerc să-l făuresc fără a fi constrânsă de influenţele nenumărate prezente pretutindeni şi fără a mă lăsa constrânsă în special. De aceea, m-am convins că ceea ce scriu este bine şi că reperele mele nu se schimbă, ci reperele celorlaţi care caută neîncetat un loc de refugiu spre a se afirma, apoi îl lasă în neant fără a mai ţine cont că a existat vreodată. Astfel, omul trebuie cercetat în permanenţă înainte de a fi lăsat să preia conducerea şi să fie eliminat din devotamentul ţării.
   Dar unde să priveşti...când totul e supus? În tine, căci acum cred că ai înţeles că nu trebuie să te încrezi în tinereţea lui de om cult (doar după aparenţe), căci dacă o culoare vie dispare, nu trebuie să îi ia locul una intensă. Mesajul e ca un puzzle; trebuie să găseşti doar piesa esenţială (care îţi lipseşte). Descartes este de părere că intuiţia şi deducţia sunt singurele căi pe care putem merge fără teama de a ne înşela; deoarece noi, poporul, avem cuvântul şi nu ei, de ceea e democraţie.

6/22/2014

Dedublarea reflecţiei

Dedublarea reflecţiei

 Respir aerul pustiu al vremurilor antice,alunecând prin privirea goală ce duce spre geam.Întind mâinile să cuprind o amintire ştearsă de patima abstractizării.Întorc privirea spre locul unde s-au înfiripat primele priviri şi zâmbete.Lacrimi seci alunecă pe obrazul uscat de timpul petrecut fără urme de fineţe.Îmi cuprind genunchii cu mâinile şi mă las pe spate încercând să reculeg dorinţele rugii reîntoarse din exilul sacru.O privire complexă şi palidă se aşază lângă umărul meu alinâdu-mi suferinţa indefinită.Cu mâinile întinse îmi reneagă visele şi mi le alungă în deşertul purtat de vântul dezirabil.
 Locul îi era lângă mine,printre rândurile sediţioase ale gândurilor mele vaste.Mă înec în lacrimi şi ţip printre picăturile de ploaie care alunecă mozaic fără cusur pe fereastra prăfuită.Aerul mă sufocă între pereţii trişti care se surpă odată cu suflarea nostalgică.M-am obişnuit să trăiesc cu durere şi amintiri allegro.Alerg afară strigând o iubire care mă desfiinţează fără a înţelege sintagma vieţii angelice.Mă prăbuşesc subit în genunchi lipsită de sonoritatea puterilor,deşi ploaia îşi continuă sensul existenţei ireversibile.Retrăind clipele involuntar,strâng pământul scurmat de atâta ură între mâini lovind cu pumnii în acelaşi loc.Mă ridic aevea alergând spre salvarea de propria-mi fiinţă.
 Privesc în urmă casa pustie,goală care-mi oferă o parte de siguranţă izolată.Am alergat prin fumul enigmatic,praf instantaneu şi ploi,veghind doar ochii tăi încercând să mă salveze de realitatea care mă reneagă de existenţa unei condamnări la un nou viitor necuprins de alte priviri.Îmi întinzi mâna să mă trezeşti la un colţ de drum,însă mitul realităţii pe care-l retrăiesc ineluctabil mă inspiră către legiferarea inexistenţei.Privirea mi-e lumea indezirabilă pe care o eludez pierind spre uitare.
 Mă prăbuşesc în faţa drumului ce duce spre nenumărate destinaţii.Ţip căutând răspunsuri privind buimacă orice alegere.Mă las călăuzită de propriile puteri;când trebuiau să mă întoarcă din drumul realităţii false,m-au condus spre ea.Deschid ochii plini de lacrimi şi încerc să mă salvez de mine năpustindu-mă asupra oglinzii spărgând-o.Întind mâna spre noua existenţă pe care mi-o arăţi şi mă concep sărind de pe fereastra ungherului,zburând cu aripi murdare,consumându-mi astfel dorinţa,provocându-mi sentinţa.M-ai regăsit?...căci eu sunt totul acum!

6/17/2014

Lasă-mă să te salvez

Lasă-mă să te salvez


<Chriss (JustUs)>
Şi ochii mei îi vor pe-ai tăi... 
Dar nu ştiu cât sunt de răi... 
Şi mâna mea o-ntind dar tu nu vezi... 
Că-ncerc să te salvez

<iPink>
Încerci să mă salvezi... de mine (de mine) 
Că realitatea mea e plină de actori ce joacă în filme
Sunt tripuri fine pline de lumina şi 
Ne'ndeparteaza de noi... prin mine..... 

<Chriss (JustUs)>
Şi nu e bine.... simt... 
Că mă pierd prin timp... 
Că mă rup de ritm... 
Şi nu pot s-ating mâna ta... 
Vreau doar să poţi să fii a mea... 

<Chriss (JustUs)> 

Şi ochii mei îi vor pe-ai tăi... 
Dar nu ştiu cât sunt de răi... 
Şi mâna mea o-ntind dar tu nu vezi... 
Că-ncerc să te salvez

<iPink>
De-un milion de ori... m-am pierdut în nori... 
Şi am zburat până la crestele unor castele noi... 
Prin fum şi praf şi foi... 
Am mers înainte când trebuia să cam dau înapoi... 
Salvează-mă de mitul realităţii false în care trăiesc.. 
Ochii mei sunt răi când nu sunt ochii mei pe care îi privesc... 
Şi sparg oglinda, m-a consumat dorinţa
Mi-am provocat sentinţa... 
M-au legat... de mâini, prafuri fine şi mi-am pus un voal, 
M-am renegat de tine... când voiai să mă aduci la mal
Am ochii răi... 
Adu-mi tu ochii înapoi... 

<Chriss (justUs)>
Şi ochii mei îi vor pe-ai tăi... 
Dar nu ştiu cât sunt de răi... 
Şi mâna mea o-ntind dar tu nu vezï... 
Că-ncerc să te salvez

6/14/2014

Drumul spre nicăieri


Drumul spre nicăieri

O revelaţie atroce se regăseşte astăzi în faţa clipirii noastre,a unor episoade care se răsfrâng reîntorcându-se din cărţi şi evenimente istorice,cu alte existenţe mai semnificative.Suntem revoluţionaţi de falsităţi care ni se promit a fi răsunătoare,însă noi suntem manipulaţi să nu vedem ironia şi adevărul din vocea şi printre rândurile care ni se înfăţişează.Dăm curs promisiunilor deşarte care se regăsesc ireversibil prin participarea lor la formarea identităţii naţionale,o formare care e condamnată la denigrare.Respirăm aerul impus de umbrele holocaustului instaurat prin alegerile "aspiraţiilor" spre un trai mai bun,mai promiţător şi totuşi mai aprig de uitare al unui ideal creat din suferinţă şi luptă.
Ceea ce au reuşit înaintaşii noştri a fost de a crea un loc prielnic,numit ROMÂNIA.Ce fac astăzi locuitorii? Preferă repetarea istoriei care a condus la manipularea în masă a populaţiei,vinderea identităţii,comunismul.Ceea ce ni se prezintă astăzi este purul adevăr pe care românii refuză să îl accepte.Revărsarea trecutul se prezintă printr-n scurt episod al unei povestiri.Această povestire scurtă am reformulat-o printr-o idee care mi se pare mie logică şi foarte coerentă.Nu este o critică adusă unei persoane,ci un sfat care îi va face pe ceilalţi să deschidă puţin ochii.Nu e politică ce prezint,deoarece acest domeniu este nesemnificativ pentru mine,nu politica distruge ţara,ci poporul;deoarece el dă curs acestei reflectări.Mentalitatea noastră nu a depăşit stadiul de a ne lăsa conduşi de cineva.Nu suntem învăţaţi să luăm atitudine,deşi noi negăm acest lucru prin refuzarea cuvintelor "e adevărat ce se spune".
Condamnarea lui Ceauşescu a fost semnată de către Ion Iliescu,deoarece el a dorit ocuparea funcţiei statului după moartea familiei acestuia.Ion Iliescu şi umbra sa(refuz să o precizez) au iniţiat tinerii care să preia astăzi conducerea statului.De ce? Comunismul pare a fi ideea absolută a reuşitei acestei ţări în viziunea lor,deoarece ei pot profita total de beneficiile ţării,şi nu în ultimul rând,de a-şi atinge propriile interese,să vândă ce se poate străinilor:valoarea României.
Aceasta se întâmplă exact acum:poporul şi-a ales parţial viitorul,deşi ei cred că au făcut un bine,însă se înşeală.S-au lăsat manipulaţi!Spun asta,deoarece o pot afirma print-un argument foarte concret.
Ceauşescu şi-a impus cultul personalităţii în urma condamnării invaziei Cehoslovaciei de către Trupele Pactului de la Varşovia din 1968.Acel discurs pe care l-a ţinut Ceauşescu la sediul CC al PCR,a convins populaţia că ceea ce face el este bine şi reuşeşte astfel să instaureze cultul personalităţii(iniţial discret,apoi tot mai ostentativ) .Obligase media să îi promoveze deciziile,asta se întâmplă şi astăzi,dar nu prin forţă,ci prin mită.Nu v-aţi pus întrebarea de ce unele posturi ridică în slăvi existenţa unui om care astăzi profită din plin de succesul obţinut în urma alegerilor de anul acesta?V-aţi întrebat de ce atitudinea sa este de fapt indiferenţă,iar rolul pe care-l practică este de fapt un subînţeles de a-şi atinge un sigur scop fără a-i păsa de ceea ce se întâmplă de fapt în ţară?
Situaţia de care spuneam că se repetă,este de fapt episodul Cehoslovaciei din 1968.Astăzi,situaţia identică este cea a Ucrainei.Prin acest intermediu,acea persoană a obţinut succesul şi îşi va îndeplini scopul la finele anului acesta,prin manipularea poporului de a-l vota.Dacă nu doriţi să aveţi parte de un nou trecut amăgitor,plin de represiune care să îşi facă loc în viaţa dumneavoastră,atunci încercaţi să observaţi detaliile şi să luaţi iniţiativa corectă în schimbarea realităţii.Nu mai criticaţi orice gest pe care încearcă unii să îl spună,deoarece aduc argumente.Nu mai refuzaţi ideile celorlalţi,ci ascultaţi fiecare părere în parte,fiindcă ele pot alcătui un context mai larg care să vă explice cum este de fapt fiecare personalitate a unui om.Nu mai jigniţi fără argumente concrete prin care să vă susţină opinia.
Şi nu în ultimul rând NU mai votaţi în funcţie de ceea ce vi se promite;nu vorbele contează,ci faptele.Dacă se promite înainte de a exista un plan sau de a se face ceva,atunci refuzaţi să vă înclinaţi spre acel drum.

5/25/2014

Quotes (Kant)


Fiecare om trebuie respectat ca un scop în sine, şi este o crimă împotriva demnităţii sale care îi aparţine în calitatea sa de fiinţă umană să-l foloseşti ca pe un mijloc pentru a atinge orice scopuri externe lui.

Un om poate fi pentru mine şi un obiect de iubire, de frică sau de admiraţie, care poate merge chiar până la uimire şi totuşi să nu fie pentru aceasta un obiect de respect. Firea lui hazlie, curajul şi forţa lui, puterea pe care o are prin rangul sau printre semenii lui îmi pot insufla asemenea senzaţii, totuşi lipseşte încă respectul interior faţă de el.
Nu încape nicio îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa; căci prin ce altceva ar putea fi deşteptată spre funcţionare facultatea noastră de cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţe asupra simţurilor noastre şi care, pe de o parte, produc ele însele reprezentări, pe de altă parte, pun în mişcare activitatea noastră intelectuală, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o cunoaştere a obiectelor care se numeşte experienţă? Astfel, cronologic, nicio cunoaştere nu precede în noi experienţa, şi cu ea începe orice cunoaştere.

Immanuel Kant

Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane.
Prin meditare se înţelege a reflecta sau a gândi metodic. Meditarea trebuie să însoţească orice lectură şi orice învăţare. Pentru aceasta este necesar ca la început să efectuăm cercetări preliminare şi după aceea să ne ordonăm gândurile sau să le reunim pe baza unei metode.


Ţinta mea este de a-i convinge pe toţi cei ce cred că merită să te îndeletniceşti cu metafizica de faptul că este neapărat necesar ca ei să-şi întrerupă pentru o vreme orice activitate, să nu mai ţină seama de cele ce s-au întâmplat până în prezent şi să-şi pună mai întâi întrebarea: este metafizica în genere posibilă?

3/29/2014

Relevarea empirică


Relevarea empirică

 Profunzimea cunoaşterii e dată de ideile nesocotite spre noi drumuri cu ţinte aleatorii.Să izbândeşti într-o lume cu mistere posibile înseamnă să cauţi drumul ce nu-şi are rostul.Căutarea prin absolut e răsfrântă de eşecuri permanente şi reuşite necunoscute.Alunecarea permanentă în necunoaştere trezeşte interesul temut de abis,unde mintea nu realizează efectul.Ecourile surde de imaginaţii dau naştere senzaţiilor impulsive de reculegere.Lumina e-ntuneric,ea dă culoare speranţei fără a fi văzută sau conştientizată.Chimia temerilor impletesc noi orizonturi ce par să atingă scopul propus inconştient.
 Descifrarea fiecărui pas constituie noi căi de redescoperire a unui necunoscut,fără a-i şti înţelesul.Îmblânzirea de sine străbate simţurile ce induc în eroare cunoaşterea,încercând să capete sens fiecare gest propus spre regăsire.Căutarea în permanenţă a ceva,determină ca fiecare să dezvolte un mister de sine pe care-l ascunde.
 Realizarea conştienţei de sine determină cunoaşterea a unei noi persoane întruchipată într-unul(singur corp).Răzvrătirea în propria persoană creează drumuri spre noi posibilităţi de dezvoltare a întregii procreaţiuni.
 Abisul nesfârşit complex relevă reflexia unei imagini absolute necunoscute prin complexitatea înălţării.Cunoaşterea unei perfecţiuni distruge şansele spre reuşita propusă.Chemarea de strigăte în surdină dă tonul unei căderi profunde necunoscute de simţit.Alunecarea nesfârşită în mister împiedică rezolvarea generală.Tăria profunzimii caută să alunge melancolia închinării noilor obstacole.Trezeşte viaţa mângâierii pierdute de fumul enigmatic.
 Intuiţia dă startul spre umplerea inexplicabilă a rugii retrase.

3/28/2014

Ritmica esteticii

Ritmica esteticii

Inestetic stai bizară şi loveşti dorinţa vagă,
E imens indezirabil să îţi sprijini condamnarea,
Chinuit de vlaga morţii,singura ta alinare,
E străbaterea vulgară reluată de uitare.

Morfologic luminându-ţi propria inexistenţă
Gândului fluorescentric explicându-ţi plânsul rece.
Rima rară se răreşte
Constatându-ţi ironia din contrastul filosofic.

Injustarea invocată a retuşului poetic
Reluat stilistic drastic,sunetul antic al poveştii.
Meditarea ideală a noianului lăuntric

Dă viaţă constatării începutului creării.

Răsfrânt de gânduri


Răsfrânt de gânduri

 Legământul inocent cu tine însuţi îţi dă datoria să meditezi prin toată autocunoaşterea ta indezirabilă străbună a prezentului invocat într-un trecut viitor.
 Mirifica ta constatare a existenţei reprezintă aspiraţia prielnică a durerii trecerii timpului prin zilele ireversibile.Mângâierea dulce a reîntoarcerii prin petele trecului simţirii sunt cuvintele adeseori transpuse printre rânduri cu imagini ale mărgăritarelor sclipiri asurzitoare prin ecouri nemărginite.Freamătul etapelor transparente ale formării noastre personale sunt intangibile a măiestriei chemări nedefinite încă de conceptul nostru al capacităţii idealului.
 Fiecare autodefineşte prezentul ca o statură a lumii răpunse de amărăciunea vieţuirii pe un vis în degradare.Totul în mângâierea necondiţionată se îndreaptă spre un final liniştit de fructuaţia zgomotoasă ce va avea să vie.
 Diversitatea dorinţei profunde a afirmării în condiţii efemere întrerupe cursul dorinţei absolute a lumii eterne în nefiinţă,redate de nemurirea singurătăţii prin prisma de a nu simţi completarea sacră a ciclităţii împliniri.Orişice suflare întruchipează geniul propriului său destin străpuns de coborârea idealului în infernul neştiinţei prin dizolvarea fricii de alăturare a singurătăţii corăbii negre,pe o mare de azur nestinsă.
 Esenţa valorii supreme e redată de singurătatea onirică a realităţii ireversibile în lumea singurătăţii,prin care răspunsurile se înfăţişează sub diferite fluxuri alegorice,care conturează de fapt condiţia geniului în raport cu idealul şi cu sine.
 Visul în devenire este eşecul în reuşita redeschiderii de drumuri petrecute prin geneza poemului vieţii proprii invocate de noile sentimente care-ţi fac trecerea de la particular la general şi invers apoi.
                                                                         *
 Eşecul constată clădirea veşniciei pe un unghi de siguranţă realizabilă a unei poveşti continue,care se revarsă pe cursul istoric al redării clipei eşuate.Visarea răspunsului este străbătută de cunoaşterea nepăsată a indiferenţei margini a unei prăpăstii fără cusur.Repetarea continuă a unui ecou blajin îndură frământarea chinului ce nu-şi caută relaţia compatibilă cu trecerea trecutului.
 Voinţa de a trece peste obstacolul repetat al timpului îndură scopul ţintit spre un ideal mult prea lăuntric al determinării.Grija de a obţine fericirea succesului e străbătută de drumul anturajului antagonist.
Curmarea atingerii viitorului înlătură orice visare spre un bun necondiţionat de vlăstarea duioasă de iertat a unui gând de renunţare.