INTEGRITATEA CA VALOARE ETICĂ (1)

Ermetismul ontic al omului

Oricare ar fi conștientul naturii noastre și indiferent cum s-ar raporta omul la viața însăși, el este făuritor de identitate și întemeietorul metafizicii moravurilor. Omul individual este "emblema unei legi", astfel încât întreaga sa aureolă se transpune în conturarea ideii de integritate. Legea existențială care gravitează generalul poate fi exemplificat prin trei piloni: în sens alegoric, în sens esoteric și în sens literal.

Integritatea nu se rezumă doar la ideea de a acționa corect sau greșit, ci se transpune în ideea de a înțelege acțiunile individului în raport cu lumea sa lăuntrică și societate. Universalul coexistă cu omul individual. În integritatea umanității sale, universalul este cuprins de un patetism intelectual prin care dă naștere genezei raționale. Destinul omenesc nu trebuie să se răsfrângă și să se risipească în universalul legii pe care îl creează și căreia i se dedică. În ceea ce privește acțiunea omului, aceasta este fiica timpului său de care răspunde.

A fi integru presupune a acționa astfel încât norma personală să transcendă în legea universal valabilă. În acest sens, viața legii se metamorfozează din „sentință” în „făptură”. Omul este un cumul de acțiuni care se dispersează în funcție de capacitatea sa intelectuală, interpretând realitatea ca pe un EU dezirabil lui. Individul se divide astfel de el însuși, fiind permanent culminat de liberul arbitru. Asemeni lui Meursault, omul intră în sfera trilogiei cunoașterii, devenind dintr-un ins absorbit de onestitate, puritate, inocență într-un ins prin care „manifestarea insensibilității” este anostă. Se face distincție între extremitățile efigice ale vieții. Aceasta este imaginea integrității: un proces în care viața surprinde momentele critice – totul este adevărat și nimic nu este adevărat.

Întrebarea care definește integritatea este următoarea: „Cine sunt eu cu adevărat în totalitatea acțiunilor mele care se răsfrâng în mine, în tine și în întreaga societate?”. Oricâte răspunsuri s-ar oferi, niciunul nu poate elucida adevărata valoare: Omul nu poate exista decât ca om. El se transpune vieții prin filtrul rațiunii, ghidat de instinctele naturii: contopirea lui Homo Faber cu Homo Sapiens. Trăind într-o exegeză allegro a vieții, individul uman își marchează ultimul moment prin ascensiunea gândului universului care l-a consacrat și înstrăinat. Redempțiunea sa rămâne totuși doar umanul.

         Integritatea este o proiecție mistică în rațiunea societății și critică în conștiința omului. Valoarea morală a integrității străbate făgașuri încă necunoscute de Stat. Societatea trebuie să identifice individul în toată sălbăticia sa naturală prin care își exteriorizează Eul lăuntric. Este un joc ludic a conștiinței umane care, atunci când încalcă normele morale, se “cere” vindecarea ei printr-o neobosită diferențiere. Adevărul care se manifestă în acest context este faptul că știința generală a “tratamentului” trebuie să se adapteze la singurătatea cazului în care se află individul. Se evocă imperativul moral absolut “Învață să fii tu însuți!”, astfel încât omul să se reintegreze societății când a încălcat principiile statului. Legile care au luat naștere în urma contractului social au devenit o biografie a Spiritului Uman. S-a dorit făurirea identității unui OM nou, distinct de omul natural condamnat la libertate și pretutindeni înlănțuit. Tot procesul contractualist este de natură empirică.

            Trebuie să înțelegem faptul că din partea integrității ca valoare etică fac parte acele acțiuni ale ființelor raționale care nu trebuie să fie comparate cu același subiect al sistemului statului, ci puse în balanță cu acțiunile ale altor subiecți. În acest sens, se poate stabili o idee obiectivă a acțiunii, iar odată cu această perspectivă raporturile care variază între ele pot naște forme noi ale normelor de conduită. Efectul raportului este acela de a analiza din punct de vedere obiectiv acțiunile individului intrat în contact cu alți subiecți. Astfel, acțiunilor sale imorale (ale individului) nu i se vor mai impune “omisiunea” proprie-însușită, ci “impedimentul” agenților activi cu care a intrat în contact, dar și subiecții determinați de stat de a păstra buna desfășurare a conduitei etice. Se face distincția între acțiunile subiecților participanți la raportul respectiv. Dacă se constată că acțiunea contravenea bunelor moravuri, nefiind conformă cu principiile etice ale societății respective, atunci poate interveni o acțiune din partea celorlalți compatibilă cu ea pentru a restabili echilibrul moral. În schimb, dacă acțiunea nu afectează libertatea și conștiința celorlalți agenți ai statului, atunci (conform principiului etic) societatea formată din subiecții ei nu poate interveni cu o acțiune incompatibilă asupra subiectului inițial. Rezultatul acțiunilor agenților statului impun o coordonare obiectivă prin care se dorește, se analizează și se pune în practică acel ansamblu de variabile (posibilități și imposibilități) de poziție față de mai mulți subiecți aflați în aceeași conjunctură, în situații asemănătoare sau pentru prevenirea unor întâmplări.

          Cinis et umbra sumus!

Comportamentul uman nu are o nișă care poate fi divizată de doi piloni, ceea ce îi conferă unicitate și o aură incognoscibilă. În societate se pune accent pe următoarea idee: fiecare om să creeze în sine o nouă ființă. De fapt, în societate se făurește un nou “zoon”; o prelungire existențială a Legii Absolute coroborată cu atributele vieții din starea naturală a omului. Se recunoaște simetria dintre zoon și logos, ceea ce explică “viața” însăși respirată de individul plenar. Fără existența plenitudinii, legea devine o realitate vidă, o prescripție  neînsuflețită, fără un fundament real și fără un țel definit.

         Rigoarea inexplicabilă a substratului uman codifică Spiritul volant!

Simetria dintre integritate și responsabilitate nu are cale de mijloc. Acțiunile individului nu pot fi privite decât pe două fronturi: parte subjecti (surprinde sfera moralei) și parte objecti (surprinde sfera juridică). Simetria reiese din faptul că etica unește aceste acțiuni ale individului și le relevă valoarea lor adevărată. Se interferează și complexul de credințe și dogme care are rolul de a îndeplini anumite funcții în sistemul conduitei. Deși se rezumă la anumite moduri de “înfățișări” ale comportamentului uman, acest complex se divide în moral-juridic. Simetria implică în mod constant raportul transubiectiv dintre integritate și responsabilitate. Dacă subiectul poate să întruneasacă anumite atribuții de ordin juridic, atunci se adaptează și poate îndeplini funcții și față de alți subiecți. Capacitatea de a analiza din punct de vedere juridic se rezumă la acțiunea de a cere anumite valori de la alți subiecți ai societății. Se deduce din acest sistem că valorile morale sunt adesea subiective și unilaterale, în timp ce valorile de ordin juric sunt obiective și bilaterale. Explicând în acest mod simetria și coexistența celor două fronturi, norma etică pote fi și ea explicată din două perspective:

a) în cazul moralei, norma se impune doar subiectului individual care acționează după propria sa natură. Acțiunile subiectului respectiv, deși provoacă efecte față de alți subiecți, nu îi determină pe aceștia din urmă să acționeze și ei la rândul lor după un anumit stil de conduită.

b) în cazul juridicului, norma se impune în sens opus. Acțiunile subiectului inițial determină o reacție față de ceilalți subiecți de a acționa imediat. Se formează o înlănțuire bilaterală. Intervine în acest sens datoria de a împiedica sau nu o anumită acțiune.

            Relația dintre morală și drept este constantă, iar integritatea care reiese e definită de coerența etică pe care o creează. Relațiile care derivă ulterior din scânteia interacțiunii sunt determinate a priori, întrucât logica ce stă la baza lor este legitimă.

Făuritor...de identitate

Făuritor ... de identitate

Știința și cultura nu sunt dincolo de ființa umană, prin urmare absolutul poate fi coborât la nivel cotidian și metamorfozat în lucruri palpabile. Ideile abstracte sunt divinul din noi, conștiința umană putând realiza orice și pretinde a „da naștere” unui viitor accesibil tuturor.

            Ființa umană se manifestă peste tot ajungând chiar să împartă creațiile pentru a-și conserva spiritul și a-și asigura securitatea individuală. Renunță la drepturile naturale în favoarea soietății și astfel omul devine propriul său destin.

            Pentru a exista comuniunea între semeni și echitatea să fie valorificată în sensul ei adevărat, omul trebuie să se concentreze asupra gândului, asupra propriei ființe, asupra dimineților pentru a se sustrage vieții efemere și a dobândi fericirea ideală. Fiecare gând să fie ilustrat printr-o formă proprie, omul punându-și amprenta asupra lucrului realizat, aducând la cunoștința semenilor gustul ideii și împlinirea sa. Pentru a nu aduce atingere acestuia, justiția și-a spus cuvântul protejând sentimentul responsabilității asupra lucrului realizat de către om.

            Fiecare creație a omului este o mărturisire de sine, prin urmare ea reprezintă o bucurie. În adevăratul său sens, omul nu poate cunoaște decât omul (ființă sufletească și spirituală); fără de imposibilitățile de care s-a lovit. Inovația a reprezentat, de-a lungul timpului, că imposibilul devine posibil.

            Așadar, când spiritul se trezește în lume, el o pune sub semnul întrebării. Limita omului inovativ nu are granițe, fiind făuritor în orice circumstanță.

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

„Asupra noastră păstrăm tăcerea.” – Baco de Verulamio

            Rațiunea omenească se simte într-un anumit grad al cunoașterii, într-o condiție îndepărtată de granițele experienței, într-o natură metafizică a operei liberului arbitru. Ea dă naștere cunoștințelor și simțurilor absolut empiric prin care schimbarea se autodefinește ca un concept ce nu poate fi dedus decât din experiență. Hipertrofia formalismului logic, în acest caz, lasă loc gândirii ce poate fi scoasă din judecata analitică și nu din descompunerea conceptului imperativ al nivelului temporar limitat al înțelegerii.

            Relațiile de influențare sunt relații impersonale, iar esența lor rezultă deopotrivă din interacțiunea umană și socială a rolului, funcției și statutul pe care îl joacă fiecare individ în comunitate cu semenii săi. S-ar face abstracție de orice conținut empiric, dacă se ține seama de zoon politikon. Reprezentările realității se atribuie acțiunilor conștiinței umane în conformitate cu intelectul pur tangibil la cunoștințele rațiunii empirice și pure. Nicio știință nu poate determina capacitatea omului în lupta cu legile morale intrinseci, cu obstacolele sentimentelor, cu repaosul înclinațiilor și logica aplicată a pasiunilor; toate consstituite de relațiile de influențare ale efectelor cauzale universale (convingerile ce reies din subsumarea cunoașterii exterioare).

            Obiectivitatea valorilor și atitudinilor trebuie să se învețe în diversele contexte sociale concrete, individuale, în urma cărora elevii să se autodefinească prin acțiunile lor. Aceste ocazii au nevoie de principii empirice și logice corespunzătoare valorilor afective (componente cognitive), respectiv de principiile pur raționale (componente conative). Actualmente, realizările superioare ale elevului se datorează raporturilor de interrelaționare, dar și a influențelor externe cu particularitățile interne; experiența din mediul academic ce se răsfrânge asupra lui îi denotă o latură pozitivă în făurirea personalității sale. Intelectul comun, dacă se bazează pe o intuiție iluzorie venită din lumea comunității, se ipostaziază nu în gândire, ci în întinderea concepției celorlalți. Toate celelalte idei, aflate în individualitatea umană, se numesc simțuri interne prin care sufletul trezește fenomene eterogene ce se întind dincolo de modificările sensibilității externe ale semenilor.

            Examinând acțiunile ce reies din relațiile de influențare, se ajunge la un punct de vedere transcendental ce poate fi înțeles a priori în ele însele. Expresia lor oferă o perspectivă determinată de ansamblul cunoașterii posibilității de evoluare a personalității; astfel, reprezentările derivate din ideea de existeță a acestor relații se extinde dincolo de sfera sa. Realitatea însăși are o forță aparte în urma căreia agentul social nu poate trece sub tăcere criteriul său empiric atunci când intră în relațiile cu ceilalți elevi sau a personalului ce contribuie la schimbarea comportamentului instinctual; ci acesta trebuie să-și pună în evidență educația prin acțiune și nu prin permanența fenomenului valabilității universale. Subiectul prim al cauzalității sociale nu presupune căutarea răspunsului în gama largă de manuale sau activități și forțe circulatorii, ci de a-și procura o deducție temeinică pentru sinele său real.

„În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale”. - Alexandra Luca

            În ansamblul timpului, omul este făuritor de concret și abstract, de geneza propriei sale exitențe; adică măsură a tuturor lucrurilor ce străpung imposibilitățile morale în etici constructive. Intelectul nu este un fenomen pe care orice percepție produce schimbarea, ci o mărime a posibilitității de a crea efecte dincolo de orice timp (universal). De aici rezultă o unitate a apercepției schimbărilor ce atrag după sine inevitabil existența empirică a raporturilor de timp pentru orice împrejurare echivocă. Starea intermediară crește timpul de la momentul inițial, când se realizează educația, și până la terminarea determinării simțului interior când intervine relația exterioară ce influențează cunoașterea apriori. Nimic nou în definirea Eului și nimic răsuflat în evocarea experienței aposteriori.

            Orice schimbare nu este astfel posibilă decât printr-o reconstrucție a psihicului, căci spiritul lasă simțirea să se prescrie deducției raționamentului intelectual. Se subsumează, în acest sens, cunoașterea sub semnul regulii cu ajutorul capacității de judecată a înfiripărilor umane ce se regăsesc sub privirea altor cunoștințe și idei ludice. Reflectarea chipului angelic bate în lumina haosului cauzalității universale, ceea ce denotă imperiosul caracter suprimat de înțelegerea abstractă a unor emancipări mult prea anoste. Individul se divide cu Sine în momentul interacțiunii cu o altă Idee ermetică și își definește caracterul prin dorința de individualizare cu experiența realității mult prea arbitrară. Consecința se autoimpune în nota intermediară a suflărilor aflate sub aparenta viață. Simțul realității (în antagonismul lumii sensibile cu lumea exterioară) se camuflează în susurul flegmatic al colectivului, iar simțul moral se preschimbă în nonconformismul evolutiv al sălbăticiei instinctuale.

            Unitatea umanității devine astfel o elită dezirabilă a vieții unice în care individul este singura ființă aflată la clapele sale. Decizia este o judecată conflictuală și, din acest punct de vedere, prezența cognitivă consolidează tresărirea involuntară a întrebării „Cine sunt eu cu adevărat?”.

Spontaneitate absolută

Spontaneitate absolută 

„Capacitatea de a învăța, atât a omului cât și a animalului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere și ereditate.”

-         Woodwoth Marquis

Conștiința de sine se dorește a fi în adevăr; ea pretinde astfel propria recunoaștere a ființei într-un raport subiectiv-funcțional. Dacă răspunsul raporturilor sociale nu se identifică prin scindarea și imanența unghiului fiecărui eu individual-social, atunci existența a posteriori rămâne opacă socialului universal, iar conștiința de sine nu depinde de altă conștiință (putem afirma asemeni concepției lui Heghel că „dialectica transformării certitudinii conștiinței de sine în adevăr, prin raportarea la conștiința altuia” nu mai reprezintă o uniformizare a omului aristotelic, ci un individ cu impulsuri instinctuale naturale). Oricât s-ar dori explicarea unei ființe raționale pure în stare naturală nu se poate, fiindcă omul nu poate exista decât ca OM: el trece prin filtrul rațiunii, ceea ce îi conferă aureola liberului arbitru.

Relațiile socio-afective reprezintă un proces evolutiv de influențare lăuntrică, superior animalului într-o manieră activă și rațională. Sub influența acțiunilor variabile ale mediului exterior, contingența empirică s-a regresat oarecum sensibilității. Învățarea este fundamentată pe concepția despre cogniție, mai exact, ca procesare/asimilare de informații. În această situație, mintea umană reprezintă un adevărat procesor de informație, iar învățarea asemeni unei achiziții „a reprezentărilor mentale”. De aici se poate deduce că educația bazată doar pe relațiile socio-afective este o adevărată paradigmă: mintea este asociată unui hotar inseparabil de rațiunea omenească în care informațiile sunt cultivate întocmai unor semințe (procesul de control și îngrijire este unul amplu și complex, iar fluxul informațiilor trebuie să fie divizat în mai multe subramuri); cogniția surprinde procesele cognitive ce sunt tratate ca recunoaștere a gradului fiecărei informații în parte, astfel încât tratarea ei să fie asemeni unui proces de prelucrare în care ieșirea/terminarea unui proces cognitiv să devină intrare pentru un alt proces cognitiv (această idee este preluată de la Mayer); învățarea este comparată cu sistemele de lucru ale unui întreg mecanism de lucru automatizat, sisteme ce constau în compartimente discrete de informație (acestea își joacă fiecare rolul pentru care a fost conceput, astfel încât sistemul ca întreg să reflecte diverse expuneri mentale).

Această reprezentare expusă mai sus nu trebuie luată ca atare, întrucât relevă doar o elucidare standard a procesului de învățare, prin care relațiile socio-afective sunt suprimate de rațiunea însăși în întreaga sa valorificare internă. Se face astfel trecerea de la mecanismul standard de învățare la dezvoltarea înțelegerii acestui sistem trecut prin filtrul rațiunii în ameliorarea stării lăuntrice („o iluzie naturală” inevitabilă pe care omul o surprinde în activitatea sa existențială). Prin interconectarea lumii sensibile cu rațiunea minții, învățarea conduce la descoperirea mijloacelor prin care omul se poate defini și construi pe sine însuși, dar și la participarea activă în societate pentru a da naștere unei lumi sociale în care el se formează și își ajută semenii să coexiste cu el.

În cazul relațiilor socio-afective, intelectul (în contact cu mediul ambiant) este o facultate a unității stărilor Eului, iar rațiunea este facultatea unității legilor intelectului suprimate principiilor universale. În acest sens, conștiința nu se răsfrânge imanent experienței, ci pur intelectului pentru a naște a priori stări, cunoștințe, idei, sentimente ce variază de la caz la caz. Implicarea procesului cognitiv în învățare are nevoie de instrumetar și de înțelepciunea îndestulată, sferică și talentul disjunctiv. Acesta nu se axează doar pe stimulul intuitiv, ci trasnformă experiența într-o autonomie reciprocă a socialului. Behaviorismul accentuează  procesul învățării prin reflexiile socialului pe baza cooperării și a comportamentului.  Natura nu este o suficiență dogmatică, ci o rațiune pură ce se răsfrânge în forțele externe ale individului.

Spontaneitate absolută –

Propedeutica reprezintă o întreagă antinomie a rațiunii ce se bazează pe un argument dialectic, menit a face distincția între condiționarea existenței în toate formele ei și progresia empirică prin simțiri. Această judecată analitică este un postulat logic al rațiunii aflat în exterirul sferei transcendentale. Fiind toate judecățile determinate, formate din concepte intelectuale sau funcții logice substanțiale, activitatea „corespunde unei exigențe de transformare calitativă impusă aparatului psihic datorită legăturilor sale cu corporatul și cu intersubiectivitatea” (această metaforă a psihologiei denotă eul din orice gândire, o expresie complexă a activității psihice conturată de conduita umană, dar și de comportamentul conștiinței).

Trebuie să facem distincția între reflexia logică (comparatio) și reflexia transcendentală (reflexio) pentru a determina funcțiile proprii ale intelectului. Intervenția instructiv-educativă a profesorului are rolul de a modela comportamnetul elevului care se identifică cu un vulcan complex și incognoscibil. Personalitatea omului este asemeni unei insule pe care natura, în individualitatea sa, o surprinde printre granițe imutabile. Comportamentul trebuie descifrat pe fundamentele psihologiei educaționale (instruirea, educarea, relații de intercomunicare, relații de intercunoaștere, relații socio-afective, relațiide influențare etc). Oceanul vast din jurul insulei este adeseori o iluzie plină de stereotipii perceptive și arhetipuri universale, emoții și fenomene, structuri de tip afectiv-simpatetice etc. Adevărata față a iluziei se află într-o ceață densă, ceea ce reprezintă de fapt relațiile de influențare din lumea exterioară (obiectivă). Aceste iluzii prezintă o concepție aparentă de insule noi, ceea ce nu fac altceva decât să deruteze navigatorul novice aflat într-o expediție, aflat într-o aventură spre a descoperi Noul fără a avea neapărat o țintă sau fixate anumite target-uri.

Limitele cunoașterii impun precauții în aplicarea definitorie a psihologiei în expunerea activității didactice, întrucât (explicabil) omul învață priceperi, obișnuințe, valori, sentimente, priceperi, atitudini, cunoștințe. Acestea îl determină să își aleagă coordonatele propriei imagini și să se învețe pentru a se dezvolta ca om.

Iluzia libertății instalează în conștiința individului o cauzalitate fără cusur ce străfulgeră conduita normală a regulilor spre o eficiență desăvârșită, singura conduită ce formează o unitate a experienței universale. Prin urmare, această eliberare de adevăr este de fapt o ficțiune fără fundament. Relațiile socio-afective în acest sens contrazic lăuntricul uman în generalitatea sa nelimitată prin spontaneitatea absolută a tresăririlor transcendentale, fără de care în cursul firesc al naturii raționale, seria succesivă a fenomenelor individului nu se regăsesc în propria cauzalitate. Ele se interferează cu voința și starea naturală a nevoii de a se defini ca specie umană, ca individualitate printr-o educație postulată în condiția posibilității: izvorul posibilelor încercări ale rațiunii.

Dihotomia subiectului etic

Dihotomia subiectului etic

Moralitatea înțeleasă în sens amplu se regăsește adesea într-un delir al universalității. În acest sens, societatea (etichetată ca fiind cea mai bună soluție în definirea individului uman aflat în Sinea lui) împiedică adesea șansa ființei raționale de a se manifesta ea însăși în individualitatea sa, fiind subordonat principiilor pozitive conform contractului social evocat de Jean-Jaques Rousseau. Omul este condamnat astfel la contemplarea (a-și cugeta existența) celor mai profunde gânduri, iar acțiunea sa morală să se revendice atât pe principiul axiologic, cât și pe principiile subiective ale acesteia (ale moralității); aceastea fiind: responsabilitatea, voința, libertatea, judecata etc. Totuși, sistemele morale sunt utile în măsura în care impun fiecărui individ uman o disciplină corectă a voinței sale, după cum susținea și Nietzsche. Morala face parte din revoluția modului de gândire, din natura omului în conformitate cu principiile judecății intelectuale sistematizate într-un stat.

            Metafizica, planul schițat după legea necesară, se transpune printr-o cunoaștere rațională speculativă cu totul iluzorie și care se scrie deasupra existenței învățate prin simple concepte. Rațiunea însăși trebuie să fie elevul metafizicii, întrucât în ea se formează echilibrul neîncetat al cunoașterii a priopri pe care legile universale le confirmă prin experiența necesară. Atunci când echilibrul se simte instabil, răspunsul se regăsește în  sfera metafizicii. Diferența majoră este că rațiunea nu sesisează decât ceea ce creează ea în propriul plan și se conduce astfel după judecata însăși bazată pe unele principii constante în afara naturii.

            Problematica relațiilor socio-afective și a relațiilor de influențare este o problemă a conștiinței în sine. Cunoașterea în perspectivă a comportamentului mobilității se bazează pe factorii din interior și se concep asupra subiectivității umane, asupra actelor și faptelor umane. Omul trebuie privit asemeni unui supraom al proiectului umanist care trebuie să devină un fenomen contingent. Acesta își asumă sensul adevărului substituit socialului și contemporanului. Lumea obiectivă pe care o înțelege este dotată cu o rațiune inteligibilă prin care doar rațiunea pură dă legea, fiind înstrăinată de lumea sensibilă; iar omul se simte el însuși numai intelectual (lumea sensibilă îi conferă subiectivismului fenomenul însuși al manifestării individuale în esența sa comportamentală). Ceea ce este posibil în real este ca omul să se conceapă ca inteligență dotată cu o voință proprie și personală (se contrapune metafizica sensibilului cu latura inteligibilă). Acțiunile pe care le concepe individul uman sunt considerate esențiale prin ele însele, dar nu prin stimularea sensibilă care se naște. Acestea formează o rațiune pură ce reprezintă, de fapt, cauzalitatea nemijlocită și categorică a înclinațiilor și impulsurilor ce nu afectează limitele voliției lui ca intelect, ci o rațiune practică prin scăpările lumii sensibile.

În mod frecvent, se constată o anumită disproporție între anvergura problemelor etice și tratarea lor laconică (adeseori ignorate și lăsate într-o permanentă stare de neant). Ansamblul normelor sociale denotă o accentuată criză morală prin care umanitatea contemplă adeseori defectelor sale fără a se orienta spre crearea unui echilibru benefic. Aceste delimitări elementare expun un sistem care deține „rețetele de viață” spre a le livra lumii. De la „homo faber” s-a trecut la „homo sapiens” și dincolo de el. Știind ceea ce este de făcut, potrivit principiului liberului arbitru, este ușor de înțeles ce are omul de realizat: datoria sa morală de a crea un mediu prielnic pentru semenii săi într-o societate etică bazată pe dreptul pozitiv. „Ceea ce aduce un avantaj adevărat și durabil este învăluit totdeauna, dacă el caută să se extindă asupra întregii existențe, într-un întuneric de nepătruns și reclamă multă prudență, pentru a adapta regula astfel determinată, prin iscusite excepții, fie și numai într-un chip suportabil, scopurilor vieții”. Prin aceasta se înțelege că legea morală poruncește fiecăruia ascultarea cea mai punctuală, iar omul trebuie să și-o făurească tot mai frumos pentru ca adevărul și siguranța să fie dincolo de bine și rău: să fie echilibrul universal.

Cunoașterea este o unitate empirică a conștiinței ce se raportează la un fenomen intelectual cu ajutorul simbiozei reprezentărilor experimentale. In concreto, numai valabilitatea obiectivă este sugestivă în acest sens. Referindu-ne la raportul dintre două concepte (substituindu-se una pe alta): lumea empirică cu generalitatea abstractă a înțelesului intuitiv conștient – asigură o facultate reală bazată pe obiectivitatea substanței a posteriori. Noi înșine nu putem judeca, prin conștiința însăși, dacă suntem permanenți conectați la sufletul eului nostru, fiind străini de reprezentarea personalității apercepției semenului.

Libertatea, în sens cosmologic, reprezintă capacitatea de a surprinde cauzalitatea relațiilor socio-afective, respectiv relațiile de influențare, - care potrivit legii naturii – este determinată în timp de ideea transcendentală pură a posibilității realizării oricărei experiențe din realul universal. Rațiunea astfel, își creează o idee specifică axată pe o spontaneitate antinomică care începe din sinteza eterogenului însuși și acționează fără a avea o cauză anterioară pentru a o defini concis pentru mentalitatea celorlalți. Pur inteligibil, atitudinile Eului sunt resimțite în conștiință sub diferite stări antropomorfe: în înțeles omogen, aceste ființări cognitive au un dialect specific (acesta comite o ignoratio elenchi). Evocă un paralelism critic spre redescoperirea emoțiilor într-o dovadă ontologică specifică: emoții – fapte de conștiință care răspund de fapt atitudinilor novice ale Eului.

Pentru ca omul să acționeze cu o voință practică, trebuie ca aceasta să aibă o independență a libertății, iar constrângerea impulsurilor sensibile să se manifeste prin aportul experienței socio-interacționare. Privită din perspectiva Lumii Sensibile, voința umană este predominată de stări emotive atunci când este afectată patologic (adică de o mobilitate afectivă între arbitrium sensitivum și arbitrium liberum). Dacă latura instinctuală pură este reprezentată de arbitrium brutum (animalică), omul transcede spre o conștiință definitorie pentru existența sa în univers – arbitrium liberum (având liberul arbitru de la Creatorul Său).

Cinis et umbra sumus

Cinis et umbra sumus

    Privește-o...ce dezmierdare dulce...e totuși schița mea. Cunoști sentimentul? Nu? Privește mai atent...dar...să nu pătrunzi nemijlocit.

    Îngenunchiați stau inima și-amorul... Ce descriere cumplită și dulce! Imaginea este zugrăvită pe suprafața minții și șlefuită cu speranță... Pur și simplu o expresie plină de nevinovăție.
     Ridici treptat privirea...ce simți? Emoții încheiate într-un profil îngeresc? Nu...întregul. Poate că...fără să știu de ce anume...divulgarea acestui secret ar putea costa prețul de-o clipă... Adică? Hmm...Mătăniile mele. Simt acele vuiete ale nopții devenind ecouri fără vis...simt cum palmele mi se întorc fără voință...simt șiragul depărtat fără durere...îmi simt corpul mult prea tânăr și făurit de basm și adormit sub clar de lună plină fericit, iar părul adiind pe veci zidit de fagurii stelelor neapuse-n miez de zi.
     Dar sufletul? Ce veghe îți ascultă și șoptește? E-un înger mai închis decât o sărutare eternă?
     Vedeam...atât pot spune...sub o lumină palidă, acel chip melancolic ca pe-un vis de-al meu scris în versuri. A trecut purtat de timp...fiindu-mi totuși suflet angelic de pază. Cum alina el noaptea, în ochii mei învinși de sentiment divin, acele negre străfulgerări nerostite. Deodată îi schimbă gândul în senin...atât de frumos era!
     Tu l-ai vândut fără gloanțe? L-ai lăsat fără luptă? Dezleagă-l de singurătate și mersul în abisul morții. Nu privi înapoi. Ce vrei de la tine?
     Deschise, cu dungi de lumină, ochii siniștri din oglindă. Săruta cu ei chipul aflat în chilia mea înghețată. Totul este o reflectare armonioasă adormită (profitând) printre rânduri. Ce copil naiv cuprins de taină și trecut prin dor și spaimă era! Îl văzuse...întins printre gene...ce perspectivă fericită...o mângâiere!
     Shht! Lasă liniștea să se sfârșească...Iar bate la lumina unei vieți răscolite...Ce haos retras...
     În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale. Ce chip de lume cunoști? Oamenii între oameni...nimicnicie. Sărmana copilă...ce cunoaște sub râul ce dizolvă puternic ochii săi atât de limpezi? Știi acea expresie de candoare din fața ta?...așezată lângă tine?...te familiarizezi cu ideea? De câte ori îți reapare în gând imaginea ei?
     Neșters totul...O iubesc fără să știu? Ce-i amorul fără moarte?...dar iubirea de voiești?...lasă-i timp.
     De-ar privi un actor acea aspră regularitate a pașilor răsunători ieșind din galeriile psihicului... Dar nu...De-ndată ar fi știut că este așezat lângă mine. Totul este o reconstruție fără privire, căci spiritul lasă simțirea să cadă: caracter puternic...Întreaga imagine îi juca acea libertate în prezența tabloului...îi servea inteligența. Zâmbesc.
     Un ghimpe în inimă? Privește cu ochii minții, nu te ascunde sub aparenta viață. Trezește-te...nu uita de tine.
     Îți întâlnesc privirea...esența vieții noastre este singura libertate către fericire. Nu-ți dau pace deloc. Îți cuprind mâna și o privesc încremenită. Fără a te uita în urmă, te joci cu prezența mea sub clar de lună. Pot ști eu? Cum ți-e inima?
     O tânără copilă îmbrăcată în doruri simțite fără știință, cu ochi căprui ce-și stăpânește lumea, cu glasul său nebun de o șimțire suspinătoare. Nu pot fi...nu poți fi...Îți pare ciudat...trăiește doar prezentul. Am nevoie de tine total.
     Dar...devino acea cale din cer, caldă și strălucitoare...căci privirea mea etern se va îndrepta către tine. Atunci când nu vei mai fi...cu-atât mai mult vom fi noi. 

Simplitate

SIMPLITATE 

Și tainic stau apus în gândurile falnic, 

Privind cu voioșie și-ncredere zâmbind...  

Ilustră e privirea și cugetarea blândă;

Te suspin în aer cu o frecvență calmă. 

Te uiți? Privești atent? Ce-asculți? 

Oh...e măiestria lacună a unei umbre-n lună. 

Treci. E doar un ecou demult trecut, 

Nu mai revine. 

Zâmbește! Cobori în gând și-ngână. 

Nu suspina, e doar o nouă viață. 

O viață-ntr-una: suntem doar  noi;

Cocori zburând deasupra unei falnice povești. 

Reală totuși, e una-ncununată. 

Ce dulce-i bucuria revederii noastre!

Suntem doar unul... 

Iubește! E răsărit de soare. 

Când noapte se așează și noi zburdăm prin stele, 

Treci dincolo de ele, lumina-i învierea. 

Luceafărul ascultă de zori și până seară 

Aceleași vorbe-n gând și murmură cu seamă...

La ceas de seară, timpul, 

Nu-i lasă loc de teamă. 

Suntem doar unul singur, o lume de-o speranță. 

Și misticismul nopții, 

Te lasă fără glas, oricare... 

Nu da importanță, noi ținem lumea-n brațe. 

Atragem totul sub frunțile încununate 

De trestii plângătoare a zilelor rămase. 

Nu-i haos de regrete, nici dulci tristeți de-ocară... 

E doar o bucurie străvezie de reușita amplă... 

Amarul e vărsat demult, trecut prin ape dulci, uitate. 

Ce dulce și frumoasă-i viața!

O poezie rară!!!

Jurnalul unui întreg

Jurnalul unui întreg

O carte-ntreagă luminează spectrul corbului

proiectat la marginea sub-scalei impulsivității.

Preocupările empirice nu-i dau pace,

ci îi creionează un profil peiorativ.

Asculta flegmatic susurul colectivului,

"o deteriorare a eficacității mentale"

..............................................................

se preschimbă-n angoasă

simțul realității se camuflează

în simțul moralei ascunse-n caneluri joase...

Sufletul nu-i cere admirație

Decizia-i o judecată conflictuală

un pragmatism catalitic al empatiei lăuntrice

*

Corzi de chitară jucând pe coridoarele emoției

pur și simplu localizând lumini

în sălbăticia vocii singuratice.

Nonconformismul evoluează...

nu-i ca altă dată.

Propensiunea cutezanței puterii mentale se-aprinde!

Prezența cognitivă, "teoria minții"

totul consolidează "tresărirea involuntară".

*

Viața-i unica șansă aflată la butoane.

Clapele circumscriu posibilități stimulative în viață.

Capricii trecătoare, frustrări minore

spirit existențialist purificat prin sinceritate =

Elită dezirabilă, unitatea umanității.

Metamorfoza corbului e-o urnă în care se izolează

cenușa patimilor apuse.

Idealul ridează temerile,

visele cuibăresc speranțele,

cinstea renaște opțiunile,

vocația adâncește optimismul,

voința doboară confuzia,

Infinitatea sufletului cunoaște pe cel adevărat.

*

Datorită LUI

sunt ridicat din mine

și înălțat la cea mai prețioasă călătorie.

Aceea care este în întregul nostru

creat simbolic

după atâtea mii de ore de opacitate.

DE CE acum?

"Pentru că viața nu mi-a mai oferit o a doua șansă."

Cotidian intermediar

🔼Sunt total afabilă cu omul care a uitat de unde a plecat. Spaima de a fi părăsit, doar conștiința necordială ți-o dă. Calitatea pornește din toată inima; un vis numărat printre stele...

Amintiri fugare despre detensionarea memoriilor...un act de teribilism lăuntric. Orizonturile unei nopți de vară: un idiș al unei singure iubiri. Zboară mereu acolo unde inima îți cere!

Există o inteligență a privirilor ațintite asupra ta, adeseori, atunci când devii actantul unei povestiri în ramă (în întreaga viață). Dacă m-ar întreba cineva cu ce se aseamănă inteligența, aș spune clar: analizează-ți conștiința și vei înțelege.

Dialectica psihanalitică

Dialectica psihanalitică

                Există împrejurări care accentuează o criză morală în zilele noastre. „Talentul moral uman”, în care nici verticalitatea virtuții și nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a străbate această existență, evocă o calitate suplimentară de a cunoaște conștiința umană dincolo de ea. Aproape nimeni nu mai vorbește despre „virtuți intelectuale”; dimpotrivă, omul contemplă adeseori la toate defectele pe care și le atribuie în unanimitate cu starea sa psihică. Aceasta nu înseamnă că toate episoadele vieții se privesc din unghiul denaturării ființei umane, ci din recunoașterea sinelui la nivel substanțial-fundamental: funcționăm constant printr-o nedemolabilă auto-complezență.

                Competența morală, care ne caracterizează, nu se resimte prin dezordinea proprie a destinului individual. Armonia firii omenești ar putea fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste. În acest caz, „păcatul originar” nu poate neîndreptăți virtuțile arbitrare. Orice criză morală, care pune accent pe caracterul impur al mefienței, dă naștere unei culpe sistematice a inteligenței. Rezultă astfel ideea conform căreia omul trebuie să respecte binele, chiar dacă nu-l iubește. Elaborarea masivă a inteligenței atrage atenția asupra tendinței de a interioriza datoria morală. Dacă imediata simetrie (între inteligență și morală) se destabilizează, normele moralei intră într-o lacună a viciului suprem: „viclenia”.

                „Regula vieții e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalității e suspendarea finală a timpului”. Știind definiția lucrurilor cunoaștem lucrurile în sine, însă nimic nu e cert în esența lor. Apar disfuncții verticale și discontinuie care dezbină psihicul uman. Prin natura lui, omul este o ființă cugetătoare, reflectată prin Trinitatea carteziană. El ajunge să diferențieze coerențele ascunse și totodată justificative: bine-rău. Cu o oarbă hărnicie mentală, „virtuțile intelectuale” răspund dihotomiei fanatice (bine-rău) printr-o absență a echilibrului culturii intervalului celor două sisteme. Umanitatea este o idee a intervalului; și anume că nu transcede prin simțul instinctului (ordinea primară), dar nici prin sub contemplarea sacrului (ordinea Trinității). Acest liber arbitru stă sub semnul sustragerii instinctului și accederii sacrului. Se deduce astfel, condiția echivocă a culturii: singura soluție realizabilă în conștiința umanului.

                Cultura apare ca o mediere între conflictele formelor scepticismului. Nu este un rezultat al soluțiilor sau sfaturi de viață. Cultura stabilizează starea de incertitudine în lipsa soluțiilor, a convingerilor, a castității. Latența contrariilor contravin moralei; astfel că virtutea este privită ca un stimulent esențial al energiei morale. Ea nu poate fi practicată dacă este inoculată de vicii; devine în acest context o echilibristică ezitantă, un episod crispat în spațiul incert dintre două sfere antagonice.

---TO BE CONTINUED---

Diletantismul ontic

Diletantismul ontic

Există o criză morală de o irelevantă splendoare în spiritul civic în zilele noastre. „Principii neutre”, o conduită paradoxală, un nume pripit; toate acestea par a încorpora etica circumstanțială a existenței umane. Etica, în adevăratul ei sens pur teoretic, este „aplicată” în cazul unui defect moral, al decăderii sinelui cartezian. Nimic mai halucinant decât libertatea de a ocupa totul în orice circumstanță, prin orice mijloc cu același „target”.

            Sesiunea străzii este un conținut înlănțuit în noduri pescărești. Dirijată de plăcerile carnale la fiecare apus de soare, competența morală se regăsește în clipa în care este în impasul de a fi uitată. Disfuncțiile naturii sunt stocate într-un miraj, în România cenușie, cu o experiență ne-ipohondră a vinei; un absolut nelegitim simțit în adâncurile ispitei.

            Înclin spre modelul mitic apoteotic: instinctul moral, coroborat cu „acasă”, determină astfel conștiința să se autodefinească prin individualismul universal. Episodul concludent, asupra solitudinii paradisiacei comuniuni, este următorul: Adam este izgonit din Grădina Edenului, din cauza propriei sale acțiuni: păcatul. Nașterea privilegiată este propria înfăptuire a morții. Conștiința devine astfel o slavă a independenței propriului ego. Colectivitatea instituie, prin excelență, un etic originar aflat în echilibrul dintre singurătate și propedeutica sensului vieții. Efectul acțiunii civile reprezintă eticul drept o robinsonadă a vieții.

            Realitatea este relativizarea virtuților: spiritul intuitiv se autodisimulează prin practicarea principiilor neutre impuse de vitalitatea gregară. Etica, ordinea născută din cunoașterea tranzitivă a absolutului, este euforia nestăpânită a agitației patetice, desprinsă din nevoile acute al fiecărui gnom uman.

Regia lumii este un teatru ieftin; imperativul drastic fundamentat pe cuvânt nu este altceva decât un obnubilant al divagației raționalului.

Frenezie mlădioasă

Frenezie mlădioasă

Viitorul îngână blurat și-ascuns de lume

Se stinge lumina către vest în ascensiune;

Pictați la răsărit stau norii cenușii.

Săgețile se răsfrâng printre razele vii.

Trecutul îl întunecă, pe unde gândul trece

Moda veche îi joacă irevocabil feste.

Prezentul rămâne o carte plină cu gajuri;

Divinitatea se pierde printre stelele-n franjuri.

Rămâne doar luna numărată-n secunde

Și soarele singur de rană se-ascunde.

*

În fiecare dimineață, sălbatic îi zâmbesc,

C-o față de copil inocent nu-l amăgesc.

În vis, două suflări se regăsesc,

C-un absolut nedumerit îmbătrânesc.

Șimțind aceleași unde sonore

Mereu în serile incolore.

Sub clar de lună, luminând,

Felinarele sunt martore;

Privind ca o hermină, întâmpinând,

Târziu, trecut-au alte ore...

*

"Demonii se sustrag sub alte măști!"

Aud șoptind un glas ceresc în căști.

Mă uit în jur; simt frig în frenezii

Aceleași semne-n privirile străvezii.

Nu mă mai tem; am tot.

Pătrund în tricolor, același om fot.

Visez demonii cum se pierd,

Nu renunță totuși, se dezmierd

Un pic nervos, frustrați că nu reușesc

Să se-ncolăcească-n velele noastre; se prăbușesc..

Rămânem un râu de sentimente, izolat la răscruce de vânturi

Sculptați în labirinturi,

Regăsiți pe cel mai înalt piedestal

Șlefuiți total, semn vital, Zenit-Nadir mintal!

Astenie-n obturație

Astenie-n obturație

Te caut prin asfințit, fluturi în război cu noi...

Dar te uiți în ochii mei, mezina gândurilor pline de noroi

Și ce-i surâsul verii și aerul pustiu...

Același eu, timp rece, aceeași bancă-n releveu.

Asfaltu-i fum și cerul iese din chipiu

Prin scrum te strig, înalț cuvânt...rafală-n gând

Și planitudinea se-aude...gata să m-afunde.

Sfârșit în prag de iarnă; e mândră,

Zile cu amintiri, memorii și-o scrisoare.

Te regăsești? Doar uită...e-o confesiune.
*

Soarele bucură doar fețe răbdătoare,

Priviri confuze, zâmbet pe peluze,

Dar inerența zace, sub o jachetă groasă

Și rod adânc, subtil, când arma-i gata.

Cobor la scară, m-arunc pierdut în frenezie,

Colind prin stele, alerg spre primăveri în zile

Renasc prin transfer, extremele se simt...cuvinte

Înțelege-mi lacunele, simte-te, revarsă-ți furtunile.

Ieși din tipare, renunță la balanță!
*

Ne-ntâlnim întâmplător; o chitară și-un bloc de desen,

Lași o poveste, pozăm între versuri

Ne certăm cu stelele și iubim doar luna

Ești trist, spui nimic, ai tot...

Dar ai avut?

Mă răscolesc, pix, foaie și-un beat..

Un proces de remix, un gând, un sanatoriu pe repeat...
Era normal; suntem schimbați.
Dar eul oglindește naufragiu-adevărat...
Promit că n-o să te uit!
Îți cunosc toate păcatele;
M-ai incinerat, te fac să tresari...
Fără, dar cu tot...emoție-n beznă;
Privești, cinism, eden atenuat
Rup pagini în cale, culeg petale răvășite
Nu jurăminte, bețe moarte, zile fumate și vin de toate..
*
O chitară, pe note, Noapte la mare...
Era de-ajuns să vii și doar să fii
Mă cutremur, renasc infernul lui Dante,
De-ajuns o floare și-o stea căzătoare,
Regina nopții, sfârșitul serii, corzi vocale
O primăvară ascunsă într-un zâmbet timid
Urmează, război, pas lent și mâini reci...uitate
*
Nevoit îl fac pe sfântul...suflare caldă
Lumină-n casă, dar nu ca altă dată,
Picură șoptit, copacii murmură printre ei
Izvoare se varsă, topește mirosul de tei
Doar prin cuvânt, doar un cuvânt,
...scufund fulgerul prin somn mimând ...
Ascultă-mi undele, de dus te duci în vele
De azi nu te mai scriu, promit să-ți las fulgi prin foi
Trandafirii uscați se fac lemn
Se-ntunecă, miros de lovele în gândurile mele...
Viața-i o arhivă, încui fiare evadate
Citesc și le reneg pe toate...
Pe poteci renasc, nu am rămas...
În spate te reverși, o șansă de a crede...
Războiul îl vei pierde...
...eu nu-s în el...
Veneai în zi de mai...

Scintilaţia Eului

Scintilaţia Eului

     "Cea mai înalta treaptă posibilă în cultura morală este atunci când recunoaştem că ar trebui să ne controlăm gândurile."-Charles Darwin

Cuvintele tale s-au reflectat perfect în citatul acesta. Cu ajutorul tău am înţeles în sfârşit să fac distincţia între cunoştinţă şi înţelepciune. Că sunt "lucruri" total distincte. Şi totuşi, mai am multe de făcut înainte de a înţelege ceea ce "am văzut" până acum. Mi-am dat seama că am trăit până acum fără a mă trezi, că mintea este doar un reflex şi că nu există momente obişnuite, pentru că niciodată nu pot spune că nu se întâmplă nimic.

Fiecare acţiune are preţul şi plăcerea sa. Acum că recunosc oarecum aceste laturi, pot afirma cu desăvârşire că un erou în devenire devine obiectiv şi responsabil pentru acţiunile sale. Îţi poate suna cunoscută sintagma, pentru că oamenii care sunt cel mai greu de iubit sunt de obicei cei de care ai nevoie cel mai mult. Te-aş întreba de ce nu ai încercat să îmi spui în faţă că este mai bine să stăm în distanţă. Suntem prieteni? Posibil ca răspunsul să fie pozitiv într-o oarecare măsură. Ei bine, acum că suntem "la distanţă" nu mai încercăm activ să ne ucidem reciproc.

Probabil te întrebi de ce am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Nu e ceea ce gândeşti, e o "altfel de scrisoare". Şi ai avut dreptate. Nu am nevoie de o scrisoare de "ADIO" sau de o inspiraţie literară pentru a o face. E o scrisoare de "ELIBERARE", de deshidratare în pace a ceea ce am fost cândva...Mi-am pus întrebarea "De ce ai refuzat să auzi de scrisoarea iniţială?". Primul gând venit în minte a fost "Nu sunt de acord cu faptul că te alegi pe tine însăţi." Dacă aş fi făcut-o, probabil nu mi-ai fi oferit şansa cu adevărat să îmi iau "rămas-bun".

În ciuda a tuturor celor întâmplate între noi, mi-ai demonstrat cum să fac să fiu conştientă de alegerile mele şi responsabilitatea acţiunilor proprii. Tu m-ai ales pe mine şi eu pe tine, e reciproc. Datorită ţie am ajuns să-mi ascult propria intuiţie. Ceea ce am spus mai sus legat de persoanele care sunt cel mai greu de iubit, mă refeream la cunoaştere. Înţelepciunea însă, înseamnă practică. Nu contează care este acea persoană, trebuie să o priveşti cu acei ochi pentru a-ţi da seama cum este şi ce merită.

Mă debarasez treptat de trecut şi viitor, fiindcă prezentul e "muchia de cuţit". Când am o frică trebuie să folosesc sabia, să-mi suflec mâinile şi să analizez mintea; să omor toate regretele şi fricile şi tot ceea ce trăieşte între cele două sfere ale timpului. Apreciez atitudinea ta. Eşti un luptător care nu renunţă la ceea ce iubeşte, ci îşi găseşte iubirea în ceea ce face. Totuşi, un luptător nu înseamnă perfecţiune, victorie sau invulnerabilitate. E vorba de vulnerabilitate absolută. Acesta este cu adevărat curajul. În tine sincer nu l-am văzut. Dar am văzut diferenţa majoră dintre noi: un războinic acţionează, un prost reacţionează. Un lucru e cert în toată discuţia aceasta: că accidentul este antrenamentul fiecăruia. Că viaţa înseamnă alegere. De aceea fiecare poate să aleagă să fie o victimă sau orice doreşte şi-i place. Fie că acţionăm sau reacţionăm e la alegerea noastră. Indiferent dacă obţinem sau nu ceea ce dorim, tot suferim. Suferinţa apare pentru că nu suntem capabili să păstrăm pentru totdeauna.

Îmi pare rău. Am crezut că sunt "tare", dar nu sunt. Pentru că am încercat să renunţ la toată situaţia dintre noi, dar nu am putut. Cu ocazia aceasta am observat că viaţa are trei reguli: paradoxul, umorul şi schimbarea. Cu timpul le voi descoperi pe toate. Iar ca să obţin fericirea nu am nevoie de scop. Fericirea se regăseşte în călătorie, nu în destinaţie. Dacă îmi voi urma fericirea, atunci "universul" îmi va deschide uşi acolo unde altădată erau ziduri, iar gândurile vor deveni lucruri. Într-un final voi deveni ceea ce vreau să devin.

Să ştii că mintea ta poate concepe orice şi realiza; toată puterea vine din interior şi prin urmare o poţi controla. Nimic şi nimeni nu îţi poate impune să faci sau să nu faci ceva. Tu îţi creezi propriul univers, pe măsură ce înaintezi. Nu ai nevoie de aprobarea sentimentelor, ci doar de raţiunea ta de a fi. Ca să reuşeşti să te făureşti pe tine însuţi trebuie să faci doar primul pas. Nu ai nevoie de o perspectivă amplă să vezi toată scara sau drumul, ci doar să faci primul pas în credinţă. Fie că gândeşti că poţi reuşi sau nu, ai dreptate în ambele cazuri. Dar satisfacţia interioară, fericirea lăuntrică este cea care îţi alimentează succesul. În adevăr, nu există ceva ce nu poţi fi sau face sau avea. Eşti propriul creator şi ai ajuns unde eşti datorită voinţei tale puternice de a fi în locul respectiv.

Cred în tine că poţi fi mai mult de atât. Îţi doresc să te simţi bine zi de zi şi să reuşeşti în continuare. (Take care of you; feel good). "Rămas-bun" sau "Adio" nu va exista din partea mea.