Reverberație rupestră – taina supraviețuirii

Reverberație rupestră – taina supraviețuirii

Când spiritul se trezește în lume, un ultim clopot al bisericii se mai aude. Vibrația urnește tot fiorul omenesc, iar fiecare grad Celsius se zdruncină pe sub piele.

Acela este momentul când glasul stins, ursuz, încearcă să se impună pentru ultima dată.  E chinuit de o infinitate intrinsecă și o tensiune umană ce rupe fiecare rădăcină a vieții. Singur! Propriul său trup simte agonia conștiinței. Se scaldă în tristețea lumii și reînvie odată cu duioșiile vocilor auzite.

Compătimirea să fie răspunsul celor care doar privesc fără a înțelege suferința? De ce s-ar pierde timpul, plângându-se sfârșitul? Nimic nu este mai ușor decât moartea unui prizonier care, atunci când se retrage târâș la marginea unei movile de pământ, își înăbușă tusea spumoasă în mâneca puloverului. Cu un ultim gest de suferință, asemenea unui lup bolnav de viață, își ridică ultimele două riduri din colțul gurii într-un surâs. Încrederea în acceptarea propriei condiții: surâsul lui rămâne adierea asupra primilor fulgi de nea care se preschimbă într-o ninsoare. În cele din urmă, zâmbetul chinuit rămâne o urmă fină și rece atunci când privirea tovarășilor rămâne ațintită în pământ.

În spatele trupului golit de vină se aude suflarea celorlalți. Împinși de fiorul rece al vremii sau poate de sentimentul de însingurare, capcana unei tăceri apuse îi răpune pe toți. Cauza este ea însăși: se au doar unul pe altul într-o alergare pentru supraviețuire. Dar se gândește, oare, că cineva caută să le urmărească fiecare mișcare?

A început totul cu un zumzăit asurzitor de avioane, bombardamente și proiectile care se răsfrâng printre osemintele și zidurile clădirilor. Toată agonia incertitudinii zilei de mâine a sorbit până și rezervele subterane ale speranței. A distrus până și agoniseala de-o viață a bătrânilor care retrăiesc trecutul tumultuos.

Se aud glasurile văitându-se, prinse în acea noapte fără limită de timp. Camarazii privesc trupul vlăguit de scursura lumii. Lângă movila de pământ zace acum o viață de om, alb și gol. Din bucata de piatră sfărâmată de lângă căpătâi se scurge încă spuma densă a tusei, mai fragilă decât o tulpină hrănită de umezeală și apăsată de zăpada care abia se formează. În palma stângă stă cuibărită ultima gură de provizii. Clătinându-se ușor degetul mare, într-un final – sub greutatea ei și a vântului aprig – se rostogolește mușcătura de pâine. Pe pământul rece, pâinea soarbe sângele de sub crusta formată ca-ntr-o gură de împărtășanie.

Orele nopții nu mai au sens. Totul e-o negură cu scurta ei mângâiere. Trupul nu e sămânță, apoi metamorfozată-n rădăcină, trunchi și frunze în bătaia vântului. Trupul este moarte, acea putere care se unește încet cu credințele și produce schimbări în societate. Natura omului e cuprinsă de mânie, durere și îndurare, de bucurii, amăgiri și suferințe, de dorințe, dezamăgiri și regrete. Îmbinate, acestea s-au transformat în norme rudimentare care au fost încununate de coerciția statului. Și totuși, atât morala, cât și normele de drept au propriile sisteme de constrângere. În acel mic abis al morții, camarazii învață să coexiste. A trăi în miezul nopții incerte, crezându-se adăpostiți de cele mai arzătoare rugăminți către cer, simțind dintr-odată nesiguranța propriei vieți: reprezintă o artă. Aceștia descoperă că nici suferința, nici moartea, nici chiar doliul față cel de lângă el nu sunt de plâns. Cel care zace acum în fața lor, dacă memoria îi este recunoscută, atunci e mai prezent și mai puternic decât el viu. Teama oamenilor este îmbrățișată, fiindcă sufletul lor este mai deschis și citeț decât orice întrebare le-ai adresa-o.

Dincolo de vâltoarea haosului, topit de timp, omul este un mecanism fundamental fără de care socialul n-ar prinde viață. El își divulgă viața, o distinge și o târăște printr-un efort de adaptare la schimbările care survin în propria existență. Cuprins de voință, cutume și idei, omul își supune propria natură pentru a modela societatea. Din homo faber devine homo sapiens. Cu propriile mijloace spirituale și materiale de care dispune omul în toată integritatea sa, societatea suferă transformări ireversibile: sens alegoric (tehnica, morala, arta) sau sens ezoteric (religia cu dogmele și credințele ei, magia practicantă).

Societatea e fundamentată pe principii și valori, iar individul conlucrează cu ordinea universală din punct de vedere moral. Omul este făuritor de identitate, definiția legii și întemeietor al metafizicii moravurilor, mai concret: trilogia cunoașterii. Cuprins de nostalgia schimbărilor, omul trăiește înconjurat de alți semeni. Odată ce schimbarea se produce, omul poartă în el esența lui „a fi”. Prin el, prin modul lui de a coexista în natură și societate – imaginea pe care-o poartă – se creează unitatea pe care omul a extras-o din mediul natural, din animale, din susurul apei, din munții de peste dealuri și văi, unitatea de care s-au legat indivizii între ei pentru a da naștere comuniunii.

Creația sculptorului e taina supraviețuirii: își leagă poporul de locul său, de casa lui pentru a-l determina să și le însușească și să le recunoască. Poporul acționează prin recunoașterea lor doar atunci când le vor hrăni cu propriul sânge și vor căuta să le dezvolte prin propriul sacrificiu. Prin efortul comun, poporul își definește destinul, semnificația și identitatea în timp. În sânul creației, puterea spiritului stă întinsă. Totul în jur e doar podoabă – natura există orbește, lipsită de formă, dar puternică – cetatea e creația oamenilor, iar calitatea liniștii nu stă înscrisă în mormanul de pietre ce înconjoară construcția poporului. Pentru ca poporul să fie salvat din generație în generație, totul se transpune într-o evidentă imagine a absolutului. Ceea ce li s-a dat și construit este absolut: natura a fost creată pentru a definitiva cetatea.

Constelația dintre „ceea ce este” și „ceea ce se dorește a fi” e o sculptură în piatră. Crezând-o, din greșeală, cetatea absolută, poporul devine îndoielnic și nu mai are tendința de a o apăra. Cei care ajung doar să privească, pierd înțelesul propriei lor existențe. Societatea e întemeierea iubirii de seamăn, dar în același timp se dă naștere tristeții de a te despărți de el. Camarazii privesc încă o dată chipul înghețat, cu buzele înnegrite de sângele uscat, cu ochii întredeschiși și o urmă de lacrimă desprinsă de obraz. Prezența lui a fost generoasă, asemenea tufișului care își întinde departe crengile pentru a vărsa umbra în jur. El a aparținut unui anumit loc și a trezit în cel care-l privește dorința regăsirii. Exilat pentru totdeauna, undeva departe, omul va plânge în consecința pierderii identității.

Ridicând privirea spre cer, camarazii dau drumul unui suspin ca un omagiu adus tovarășului pierdut. N-a fost singur! Răvășesc movila de pământ și zgârie în piatră sfărâmată de la căpătâi ultimele cuvinte care se răsfrâng în gând: M-ai regăsit? Căci eu sunt totul acum!