Dihotomia subiectului etic

Dihotomia subiectului etic

Moralitatea înțeleasă în sens amplu se regăsește adesea într-un delir al universalității. În acest sens, societatea (etichetată ca fiind cea mai bună soluție în definirea individului uman aflat în Sinea lui) împiedică adesea șansa ființei raționale de a se manifesta ea însăși în individualitatea sa, fiind subordonat principiilor pozitive conform contractului social evocat de Jean-Jaques Rousseau. Omul este condamnat astfel la contemplarea (a-și cugeta existența) celor mai profunde gânduri, iar acțiunea sa morală să se revendice atât pe principiul axiologic, cât și pe principiile subiective ale acesteia (ale moralității); aceastea fiind: responsabilitatea, voința, libertatea, judecata etc. Totuși, sistemele morale sunt utile în măsura în care impun fiecărui individ uman o disciplină corectă a voinței sale, după cum susținea și Nietzsche. Morala face parte din revoluția modului de gândire, din natura omului în conformitate cu principiile judecății intelectuale sistematizate într-un stat.

            Metafizica, planul schițat după legea necesară, se transpune printr-o cunoaștere rațională speculativă cu totul iluzorie și care se scrie deasupra existenței învățate prin simple concepte. Rațiunea însăși trebuie să fie elevul metafizicii, întrucât în ea se formează echilibrul neîncetat al cunoașterii a priopri pe care legile universale le confirmă prin experiența necesară. Atunci când echilibrul se simte instabil, răspunsul se regăsește în  sfera metafizicii. Diferența majoră este că rațiunea nu sesisează decât ceea ce creează ea în propriul plan și se conduce astfel după judecata însăși bazată pe unele principii constante în afara naturii.

            Problematica relațiilor socio-afective și a relațiilor de influențare este o problemă a conștiinței în sine. Cunoașterea în perspectivă a comportamentului mobilității se bazează pe factorii din interior și se concep asupra subiectivității umane, asupra actelor și faptelor umane. Omul trebuie privit asemeni unui supraom al proiectului umanist care trebuie să devină un fenomen contingent. Acesta își asumă sensul adevărului substituit socialului și contemporanului. Lumea obiectivă pe care o înțelege este dotată cu o rațiune inteligibilă prin care doar rațiunea pură dă legea, fiind înstrăinată de lumea sensibilă; iar omul se simte el însuși numai intelectual (lumea sensibilă îi conferă subiectivismului fenomenul însuși al manifestării individuale în esența sa comportamentală). Ceea ce este posibil în real este ca omul să se conceapă ca inteligență dotată cu o voință proprie și personală (se contrapune metafizica sensibilului cu latura inteligibilă). Acțiunile pe care le concepe individul uman sunt considerate esențiale prin ele însele, dar nu prin stimularea sensibilă care se naște. Acestea formează o rațiune pură ce reprezintă, de fapt, cauzalitatea nemijlocită și categorică a înclinațiilor și impulsurilor ce nu afectează limitele voliției lui ca intelect, ci o rațiune practică prin scăpările lumii sensibile.

În mod frecvent, se constată o anumită disproporție între anvergura problemelor etice și tratarea lor laconică (adeseori ignorate și lăsate într-o permanentă stare de neant). Ansamblul normelor sociale denotă o accentuată criză morală prin care umanitatea contemplă adeseori defectelor sale fără a se orienta spre crearea unui echilibru benefic. Aceste delimitări elementare expun un sistem care deține „rețetele de viață” spre a le livra lumii. De la „homo faber” s-a trecut la „homo sapiens” și dincolo de el. Știind ceea ce este de făcut, potrivit principiului liberului arbitru, este ușor de înțeles ce are omul de realizat: datoria sa morală de a crea un mediu prielnic pentru semenii săi într-o societate etică bazată pe dreptul pozitiv. „Ceea ce aduce un avantaj adevărat și durabil este învăluit totdeauna, dacă el caută să se extindă asupra întregii existențe, într-un întuneric de nepătruns și reclamă multă prudență, pentru a adapta regula astfel determinată, prin iscusite excepții, fie și numai într-un chip suportabil, scopurilor vieții”. Prin aceasta se înțelege că legea morală poruncește fiecăruia ascultarea cea mai punctuală, iar omul trebuie să și-o făurească tot mai frumos pentru ca adevărul și siguranța să fie dincolo de bine și rău: să fie echilibrul universal.

Cunoașterea este o unitate empirică a conștiinței ce se raportează la un fenomen intelectual cu ajutorul simbiozei reprezentărilor experimentale. In concreto, numai valabilitatea obiectivă este sugestivă în acest sens. Referindu-ne la raportul dintre două concepte (substituindu-se una pe alta): lumea empirică cu generalitatea abstractă a înțelesului intuitiv conștient – asigură o facultate reală bazată pe obiectivitatea substanței a posteriori. Noi înșine nu putem judeca, prin conștiința însăși, dacă suntem permanenți conectați la sufletul eului nostru, fiind străini de reprezentarea personalității apercepției semenului.

Libertatea, în sens cosmologic, reprezintă capacitatea de a surprinde cauzalitatea relațiilor socio-afective, respectiv relațiile de influențare, - care potrivit legii naturii – este determinată în timp de ideea transcendentală pură a posibilității realizării oricărei experiențe din realul universal. Rațiunea astfel, își creează o idee specifică axată pe o spontaneitate antinomică care începe din sinteza eterogenului însuși și acționează fără a avea o cauză anterioară pentru a o defini concis pentru mentalitatea celorlalți. Pur inteligibil, atitudinile Eului sunt resimțite în conștiință sub diferite stări antropomorfe: în înțeles omogen, aceste ființări cognitive au un dialect specific (acesta comite o ignoratio elenchi). Evocă un paralelism critic spre redescoperirea emoțiilor într-o dovadă ontologică specifică: emoții – fapte de conștiință care răspund de fapt atitudinilor novice ale Eului.

Pentru ca omul să acționeze cu o voință practică, trebuie ca aceasta să aibă o independență a libertății, iar constrângerea impulsurilor sensibile să se manifeste prin aportul experienței socio-interacționare. Privită din perspectiva Lumii Sensibile, voința umană este predominată de stări emotive atunci când este afectată patologic (adică de o mobilitate afectivă între arbitrium sensitivum și arbitrium liberum). Dacă latura instinctuală pură este reprezentată de arbitrium brutum (animalică), omul transcede spre o conștiință definitorie pentru existența sa în univers – arbitrium liberum (având liberul arbitru de la Creatorul Său).