Spontaneitate absolută

Spontaneitate absolută 

„Capacitatea de a învăța, atât a omului cât și a animalului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere și ereditate.”

-         Woodwoth Marquis

Conștiința de sine se dorește a fi în adevăr; ea pretinde astfel propria recunoaștere a ființei într-un raport subiectiv-funcțional. Dacă răspunsul raporturilor sociale nu se identifică prin scindarea și imanența unghiului fiecărui eu individual-social, atunci existența a posteriori rămâne opacă socialului universal, iar conștiința de sine nu depinde de altă conștiință (putem afirma asemeni concepției lui Heghel că „dialectica transformării certitudinii conștiinței de sine în adevăr, prin raportarea la conștiința altuia” nu mai reprezintă o uniformizare a omului aristotelic, ci un individ cu impulsuri instinctuale naturale). Oricât s-ar dori explicarea unei ființe raționale pure în stare naturală nu se poate, fiindcă omul nu poate exista decât ca OM: el trece prin filtrul rațiunii, ceea ce îi conferă aureola liberului arbitru.

Relațiile socio-afective reprezintă un proces evolutiv de influențare lăuntrică, superior animalului într-o manieră activă și rațională. Sub influența acțiunilor variabile ale mediului exterior, contingența empirică s-a regresat oarecum sensibilității. Învățarea este fundamentată pe concepția despre cogniție, mai exact, ca procesare/asimilare de informații. În această situație, mintea umană reprezintă un adevărat procesor de informație, iar învățarea asemeni unei achiziții „a reprezentărilor mentale”. De aici se poate deduce că educația bazată doar pe relațiile socio-afective este o adevărată paradigmă: mintea este asociată unui hotar inseparabil de rațiunea omenească în care informațiile sunt cultivate întocmai unor semințe (procesul de control și îngrijire este unul amplu și complex, iar fluxul informațiilor trebuie să fie divizat în mai multe subramuri); cogniția surprinde procesele cognitive ce sunt tratate ca recunoaștere a gradului fiecărei informații în parte, astfel încât tratarea ei să fie asemeni unui proces de prelucrare în care ieșirea/terminarea unui proces cognitiv să devină intrare pentru un alt proces cognitiv (această idee este preluată de la Mayer); învățarea este comparată cu sistemele de lucru ale unui întreg mecanism de lucru automatizat, sisteme ce constau în compartimente discrete de informație (acestea își joacă fiecare rolul pentru care a fost conceput, astfel încât sistemul ca întreg să reflecte diverse expuneri mentale).

Această reprezentare expusă mai sus nu trebuie luată ca atare, întrucât relevă doar o elucidare standard a procesului de învățare, prin care relațiile socio-afective sunt suprimate de rațiunea însăși în întreaga sa valorificare internă. Se face astfel trecerea de la mecanismul standard de învățare la dezvoltarea înțelegerii acestui sistem trecut prin filtrul rațiunii în ameliorarea stării lăuntrice („o iluzie naturală” inevitabilă pe care omul o surprinde în activitatea sa existențială). Prin interconectarea lumii sensibile cu rațiunea minții, învățarea conduce la descoperirea mijloacelor prin care omul se poate defini și construi pe sine însuși, dar și la participarea activă în societate pentru a da naștere unei lumi sociale în care el se formează și își ajută semenii să coexiste cu el.

În cazul relațiilor socio-afective, intelectul (în contact cu mediul ambiant) este o facultate a unității stărilor Eului, iar rațiunea este facultatea unității legilor intelectului suprimate principiilor universale. În acest sens, conștiința nu se răsfrânge imanent experienței, ci pur intelectului pentru a naște a priori stări, cunoștințe, idei, sentimente ce variază de la caz la caz. Implicarea procesului cognitiv în învățare are nevoie de instrumetar și de înțelepciunea îndestulată, sferică și talentul disjunctiv. Acesta nu se axează doar pe stimulul intuitiv, ci trasnformă experiența într-o autonomie reciprocă a socialului. Behaviorismul accentuează  procesul învățării prin reflexiile socialului pe baza cooperării și a comportamentului.  Natura nu este o suficiență dogmatică, ci o rațiune pură ce se răsfrânge în forțele externe ale individului.

Spontaneitate absolută –

Propedeutica reprezintă o întreagă antinomie a rațiunii ce se bazează pe un argument dialectic, menit a face distincția între condiționarea existenței în toate formele ei și progresia empirică prin simțiri. Această judecată analitică este un postulat logic al rațiunii aflat în exterirul sferei transcendentale. Fiind toate judecățile determinate, formate din concepte intelectuale sau funcții logice substanțiale, activitatea „corespunde unei exigențe de transformare calitativă impusă aparatului psihic datorită legăturilor sale cu corporatul și cu intersubiectivitatea” (această metaforă a psihologiei denotă eul din orice gândire, o expresie complexă a activității psihice conturată de conduita umană, dar și de comportamentul conștiinței).

Trebuie să facem distincția între reflexia logică (comparatio) și reflexia transcendentală (reflexio) pentru a determina funcțiile proprii ale intelectului. Intervenția instructiv-educativă a profesorului are rolul de a modela comportamnetul elevului care se identifică cu un vulcan complex și incognoscibil. Personalitatea omului este asemeni unei insule pe care natura, în individualitatea sa, o surprinde printre granițe imutabile. Comportamentul trebuie descifrat pe fundamentele psihologiei educaționale (instruirea, educarea, relații de intercomunicare, relații de intercunoaștere, relații socio-afective, relațiide influențare etc). Oceanul vast din jurul insulei este adeseori o iluzie plină de stereotipii perceptive și arhetipuri universale, emoții și fenomene, structuri de tip afectiv-simpatetice etc. Adevărata față a iluziei se află într-o ceață densă, ceea ce reprezintă de fapt relațiile de influențare din lumea exterioară (obiectivă). Aceste iluzii prezintă o concepție aparentă de insule noi, ceea ce nu fac altceva decât să deruteze navigatorul novice aflat într-o expediție, aflat într-o aventură spre a descoperi Noul fără a avea neapărat o țintă sau fixate anumite target-uri.

Limitele cunoașterii impun precauții în aplicarea definitorie a psihologiei în expunerea activității didactice, întrucât (explicabil) omul învață priceperi, obișnuințe, valori, sentimente, priceperi, atitudini, cunoștințe. Acestea îl determină să își aleagă coordonatele propriei imagini și să se învețe pentru a se dezvolta ca om.

Iluzia libertății instalează în conștiința individului o cauzalitate fără cusur ce străfulgeră conduita normală a regulilor spre o eficiență desăvârșită, singura conduită ce formează o unitate a experienței universale. Prin urmare, această eliberare de adevăr este de fapt o ficțiune fără fundament. Relațiile socio-afective în acest sens contrazic lăuntricul uman în generalitatea sa nelimitată prin spontaneitatea absolută a tresăririlor transcendentale, fără de care în cursul firesc al naturii raționale, seria succesivă a fenomenelor individului nu se regăsesc în propria cauzalitate. Ele se interferează cu voința și starea naturală a nevoii de a se defini ca specie umană, ca individualitate printr-o educație postulată în condiția posibilității: izvorul posibilelor încercări ale rațiunii.