În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

„Asupra noastră păstrăm tăcerea.” – Baco de Verulamio

            Rațiunea omenească se simte într-un anumit grad al cunoașterii, într-o condiție îndepărtată de granițele experienței, într-o natură metafizică a operei liberului arbitru. Ea dă naștere cunoștințelor și simțurilor absolut empiric prin care schimbarea se autodefinește ca un concept ce nu poate fi dedus decât din experiență. Hipertrofia formalismului logic, în acest caz, lasă loc gândirii ce poate fi scoasă din judecata analitică și nu din descompunerea conceptului imperativ al nivelului temporar limitat al înțelegerii.

            Relațiile de influențare sunt relații impersonale, iar esența lor rezultă deopotrivă din interacțiunea umană și socială a rolului, funcției și statutul pe care îl joacă fiecare individ în comunitate cu semenii săi. S-ar face abstracție de orice conținut empiric, dacă se ține seama de zoon politikon. Reprezentările realității se atribuie acțiunilor conștiinței umane în conformitate cu intelectul pur tangibil la cunoștințele rațiunii empirice și pure. Nicio știință nu poate determina capacitatea omului în lupta cu legile morale intrinseci, cu obstacolele sentimentelor, cu repaosul înclinațiilor și logica aplicată a pasiunilor; toate consstituite de relațiile de influențare ale efectelor cauzale universale (convingerile ce reies din subsumarea cunoașterii exterioare).

            Obiectivitatea valorilor și atitudinilor trebuie să se învețe în diversele contexte sociale concrete, individuale, în urma cărora elevii să se autodefinească prin acțiunile lor. Aceste ocazii au nevoie de principii empirice și logice corespunzătoare valorilor afective (componente cognitive), respectiv de principiile pur raționale (componente conative). Actualmente, realizările superioare ale elevului se datorează raporturilor de interrelaționare, dar și a influențelor externe cu particularitățile interne; experiența din mediul academic ce se răsfrânge asupra lui îi denotă o latură pozitivă în făurirea personalității sale. Intelectul comun, dacă se bazează pe o intuiție iluzorie venită din lumea comunității, se ipostaziază nu în gândire, ci în întinderea concepției celorlalți. Toate celelalte idei, aflate în individualitatea umană, se numesc simțuri interne prin care sufletul trezește fenomene eterogene ce se întind dincolo de modificările sensibilității externe ale semenilor.

            Examinând acțiunile ce reies din relațiile de influențare, se ajunge la un punct de vedere transcendental ce poate fi înțeles a priori în ele însele. Expresia lor oferă o perspectivă determinată de ansamblul cunoașterii posibilității de evoluare a personalității; astfel, reprezentările derivate din ideea de existeță a acestor relații se extinde dincolo de sfera sa. Realitatea însăși are o forță aparte în urma căreia agentul social nu poate trece sub tăcere criteriul său empiric atunci când intră în relațiile cu ceilalți elevi sau a personalului ce contribuie la schimbarea comportamentului instinctual; ci acesta trebuie să-și pună în evidență educația prin acțiune și nu prin permanența fenomenului valabilității universale. Subiectul prim al cauzalității sociale nu presupune căutarea răspunsului în gama largă de manuale sau activități și forțe circulatorii, ci de a-și procura o deducție temeinică pentru sinele său real.

„În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale”. - Alexandra Luca

            În ansamblul timpului, omul este făuritor de concret și abstract, de geneza propriei sale exitențe; adică măsură a tuturor lucrurilor ce străpung imposibilitățile morale în etici constructive. Intelectul nu este un fenomen pe care orice percepție produce schimbarea, ci o mărime a posibilitității de a crea efecte dincolo de orice timp (universal). De aici rezultă o unitate a apercepției schimbărilor ce atrag după sine inevitabil existența empirică a raporturilor de timp pentru orice împrejurare echivocă. Starea intermediară crește timpul de la momentul inițial, când se realizează educația, și până la terminarea determinării simțului interior când intervine relația exterioară ce influențează cunoașterea apriori. Nimic nou în definirea Eului și nimic răsuflat în evocarea experienței aposteriori.

            Orice schimbare nu este astfel posibilă decât printr-o reconstrucție a psihicului, căci spiritul lasă simțirea să se prescrie deducției raționamentului intelectual. Se subsumează, în acest sens, cunoașterea sub semnul regulii cu ajutorul capacității de judecată a înfiripărilor umane ce se regăsesc sub privirea altor cunoștințe și idei ludice. Reflectarea chipului angelic bate în lumina haosului cauzalității universale, ceea ce denotă imperiosul caracter suprimat de înțelegerea abstractă a unor emancipări mult prea anoste. Individul se divide cu Sine în momentul interacțiunii cu o altă Idee ermetică și își definește caracterul prin dorința de individualizare cu experiența realității mult prea arbitrară. Consecința se autoimpune în nota intermediară a suflărilor aflate sub aparenta viață. Simțul realității (în antagonismul lumii sensibile cu lumea exterioară) se camuflează în susurul flegmatic al colectivului, iar simțul moral se preschimbă în nonconformismul evolutiv al sălbăticiei instinctuale.

            Unitatea umanității devine astfel o elită dezirabilă a vieții unice în care individul este singura ființă aflată la clapele sale. Decizia este o judecată conflictuală și, din acest punct de vedere, prezența cognitivă consolidează tresărirea involuntară a întrebării „Cine sunt eu cu adevărat?”.