INTEGRITATEA CA VALOARE ETICĂ (1)

Ermetismul ontic al omului

Oricare ar fi conștientul naturii noastre și indiferent cum s-ar raporta omul la viața însăși, el este făuritor de identitate și întemeietorul metafizicii moravurilor. Omul individual este "emblema unei legi", astfel încât întreaga sa aureolă se transpune în conturarea ideii de integritate. Legea existențială care gravitează generalul poate fi exemplificat prin trei piloni: în sens alegoric, în sens esoteric și în sens literal.

Integritatea nu se rezumă doar la ideea de a acționa corect sau greșit, ci se transpune în ideea de a înțelege acțiunile individului în raport cu lumea sa lăuntrică și societate. Universalul coexistă cu omul individual. În integritatea umanității sale, universalul este cuprins de un patetism intelectual prin care dă naștere genezei raționale. Destinul omenesc nu trebuie să se răsfrângă și să se risipească în universalul legii pe care îl creează și căreia i se dedică. În ceea ce privește acțiunea omului, aceasta este fiica timpului său de care răspunde.

A fi integru presupune a acționa astfel încât norma personală să transcendă în legea universal valabilă. În acest sens, viața legii se metamorfozează din „sentință” în „făptură”. Omul este un cumul de acțiuni care se dispersează în funcție de capacitatea sa intelectuală, interpretând realitatea ca pe un EU dezirabil lui. Individul se divide astfel de el însuși, fiind permanent culminat de liberul arbitru. Asemeni lui Meursault, omul intră în sfera trilogiei cunoașterii, devenind dintr-un ins absorbit de onestitate, puritate, inocență într-un ins prin care „manifestarea insensibilității” este anostă. Se face distincție între extremitățile efigice ale vieții. Aceasta este imaginea integrității: un proces în care viața surprinde momentele critice – totul este adevărat și nimic nu este adevărat.

Întrebarea care definește integritatea este următoarea: „Cine sunt eu cu adevărat în totalitatea acțiunilor mele care se răsfrâng în mine, în tine și în întreaga societate?”. Oricâte răspunsuri s-ar oferi, niciunul nu poate elucida adevărata valoare: Omul nu poate exista decât ca om. El se transpune vieții prin filtrul rațiunii, ghidat de instinctele naturii: contopirea lui Homo Faber cu Homo Sapiens. Trăind într-o exegeză allegro a vieții, individul uman își marchează ultimul moment prin ascensiunea gândului universului care l-a consacrat și înstrăinat. Redempțiunea sa rămâne totuși doar umanul.

         Integritatea este o proiecție mistică în rațiunea societății și critică în conștiința omului. Valoarea morală a integrității străbate făgașuri încă necunoscute de Stat. Societatea trebuie să identifice individul în toată sălbăticia sa naturală prin care își exteriorizează Eul lăuntric. Este un joc ludic a conștiinței umane care, atunci când încalcă normele morale, se “cere” vindecarea ei printr-o neobosită diferențiere. Adevărul care se manifestă în acest context este faptul că știința generală a “tratamentului” trebuie să se adapteze la singurătatea cazului în care se află individul. Se evocă imperativul moral absolut “Învață să fii tu însuți!”, astfel încât omul să se reintegreze societății când a încălcat principiile statului. Legile care au luat naștere în urma contractului social au devenit o biografie a Spiritului Uman. S-a dorit făurirea identității unui OM nou, distinct de omul natural condamnat la libertate și pretutindeni înlănțuit. Tot procesul contractualist este de natură empirică.

            Trebuie să înțelegem faptul că din partea integrității ca valoare etică fac parte acele acțiuni ale ființelor raționale care nu trebuie să fie comparate cu același subiect al sistemului statului, ci puse în balanță cu acțiunile ale altor subiecți. În acest sens, se poate stabili o idee obiectivă a acțiunii, iar odată cu această perspectivă raporturile care variază între ele pot naște forme noi ale normelor de conduită. Efectul raportului este acela de a analiza din punct de vedere obiectiv acțiunile individului intrat în contact cu alți subiecți. Astfel, acțiunilor sale imorale (ale individului) nu i se vor mai impune “omisiunea” proprie-însușită, ci “impedimentul” agenților activi cu care a intrat în contact, dar și subiecții determinați de stat de a păstra buna desfășurare a conduitei etice. Se face distincția între acțiunile subiecților participanți la raportul respectiv. Dacă se constată că acțiunea contravenea bunelor moravuri, nefiind conformă cu principiile etice ale societății respective, atunci poate interveni o acțiune din partea celorlalți compatibilă cu ea pentru a restabili echilibrul moral. În schimb, dacă acțiunea nu afectează libertatea și conștiința celorlalți agenți ai statului, atunci (conform principiului etic) societatea formată din subiecții ei nu poate interveni cu o acțiune incompatibilă asupra subiectului inițial. Rezultatul acțiunilor agenților statului impun o coordonare obiectivă prin care se dorește, se analizează și se pune în practică acel ansamblu de variabile (posibilități și imposibilități) de poziție față de mai mulți subiecți aflați în aceeași conjunctură, în situații asemănătoare sau pentru prevenirea unor întâmplări.

          Cinis et umbra sumus!

Comportamentul uman nu are o nișă care poate fi divizată de doi piloni, ceea ce îi conferă unicitate și o aură incognoscibilă. În societate se pune accent pe următoarea idee: fiecare om să creeze în sine o nouă ființă. De fapt, în societate se făurește un nou “zoon”; o prelungire existențială a Legii Absolute coroborată cu atributele vieții din starea naturală a omului. Se recunoaște simetria dintre zoon și logos, ceea ce explică “viața” însăși respirată de individul plenar. Fără existența plenitudinii, legea devine o realitate vidă, o prescripție  neînsuflețită, fără un fundament real și fără un țel definit.

         Rigoarea inexplicabilă a substratului uman codifică Spiritul volant!

Simetria dintre integritate și responsabilitate nu are cale de mijloc. Acțiunile individului nu pot fi privite decât pe două fronturi: parte subjecti (surprinde sfera moralei) și parte objecti (surprinde sfera juridică). Simetria reiese din faptul că etica unește aceste acțiuni ale individului și le relevă valoarea lor adevărată. Se interferează și complexul de credințe și dogme care are rolul de a îndeplini anumite funcții în sistemul conduitei. Deși se rezumă la anumite moduri de “înfățișări” ale comportamentului uman, acest complex se divide în moral-juridic. Simetria implică în mod constant raportul transubiectiv dintre integritate și responsabilitate. Dacă subiectul poate să întruneasacă anumite atribuții de ordin juridic, atunci se adaptează și poate îndeplini funcții și față de alți subiecți. Capacitatea de a analiza din punct de vedere juridic se rezumă la acțiunea de a cere anumite valori de la alți subiecți ai societății. Se deduce din acest sistem că valorile morale sunt adesea subiective și unilaterale, în timp ce valorile de ordin juric sunt obiective și bilaterale. Explicând în acest mod simetria și coexistența celor două fronturi, norma etică pote fi și ea explicată din două perspective:

a) în cazul moralei, norma se impune doar subiectului individual care acționează după propria sa natură. Acțiunile subiectului respectiv, deși provoacă efecte față de alți subiecți, nu îi determină pe aceștia din urmă să acționeze și ei la rândul lor după un anumit stil de conduită.

b) în cazul juridicului, norma se impune în sens opus. Acțiunile subiectului inițial determină o reacție față de ceilalți subiecți de a acționa imediat. Se formează o înlănțuire bilaterală. Intervine în acest sens datoria de a împiedica sau nu o anumită acțiune.

            Relația dintre morală și drept este constantă, iar integritatea care reiese e definită de coerența etică pe care o creează. Relațiile care derivă ulterior din scânteia interacțiunii sunt determinate a priori, întrucât logica ce stă la baza lor este legitimă.