Reverberație rupestră – taina supraviețuirii

Reverberație rupestră – taina supraviețuirii

Când spiritul se trezește în lume, un ultim clopot al bisericii se mai aude. Vibrația urnește tot fiorul omenesc, iar fiecare grad Celsius se zdruncină pe sub piele.

Acela este momentul când glasul stins, ursuz, încearcă să se impună pentru ultima dată.  E chinuit de o infinitate intrinsecă și o tensiune umană ce rupe fiecare rădăcină a vieții. Singur! Propriul său trup simte agonia conștiinței. Se scaldă în tristețea lumii și reînvie odată cu duioșiile vocilor auzite.

Compătimirea să fie răspunsul celor care doar privesc fără a înțelege suferința? De ce s-ar pierde timpul, plângându-se sfârșitul? Nimic nu este mai ușor decât moartea unui prizonier care, atunci când se retrage târâș la marginea unei movile de pământ, își înăbușă tusea spumoasă în mâneca puloverului. Cu un ultim gest de suferință, asemenea unui lup bolnav de viață, își ridică ultimele două riduri din colțul gurii într-un surâs. Încrederea în acceptarea propriei condiții: surâsul lui rămâne adierea asupra primilor fulgi de nea care se preschimbă într-o ninsoare. În cele din urmă, zâmbetul chinuit rămâne o urmă fină și rece atunci când privirea tovarășilor rămâne ațintită în pământ.

În spatele trupului golit de vină se aude suflarea celorlalți. Împinși de fiorul rece al vremii sau poate de sentimentul de însingurare, capcana unei tăceri apuse îi răpune pe toți. Cauza este ea însăși: se au doar unul pe altul într-o alergare pentru supraviețuire. Dar se gândește, oare, că cineva caută să le urmărească fiecare mișcare?

A început totul cu un zumzăit asurzitor de avioane, bombardamente și proiectile care se răsfrâng printre osemintele și zidurile clădirilor. Toată agonia incertitudinii zilei de mâine a sorbit până și rezervele subterane ale speranței. A distrus până și agoniseala de-o viață a bătrânilor care retrăiesc trecutul tumultuos.

Se aud glasurile văitându-se, prinse în acea noapte fără limită de timp. Camarazii privesc trupul vlăguit de scursura lumii. Lângă movila de pământ zace acum o viață de om, alb și gol. Din bucata de piatră sfărâmată de lângă căpătâi se scurge încă spuma densă a tusei, mai fragilă decât o tulpină hrănită de umezeală și apăsată de zăpada care abia se formează. În palma stângă stă cuibărită ultima gură de provizii. Clătinându-se ușor degetul mare, într-un final – sub greutatea ei și a vântului aprig – se rostogolește mușcătura de pâine. Pe pământul rece, pâinea soarbe sângele de sub crusta formată ca-ntr-o gură de împărtășanie.

Orele nopții nu mai au sens. Totul e-o negură cu scurta ei mângâiere. Trupul nu e sămânță, apoi metamorfozată-n rădăcină, trunchi și frunze în bătaia vântului. Trupul este moarte, acea putere care se unește încet cu credințele și produce schimbări în societate. Natura omului e cuprinsă de mânie, durere și îndurare, de bucurii, amăgiri și suferințe, de dorințe, dezamăgiri și regrete. Îmbinate, acestea s-au transformat în norme rudimentare care au fost încununate de coerciția statului. Și totuși, atât morala, cât și normele de drept au propriile sisteme de constrângere. În acel mic abis al morții, camarazii învață să coexiste. A trăi în miezul nopții incerte, crezându-se adăpostiți de cele mai arzătoare rugăminți către cer, simțind dintr-odată nesiguranța propriei vieți: reprezintă o artă. Aceștia descoperă că nici suferința, nici moartea, nici chiar doliul față cel de lângă el nu sunt de plâns. Cel care zace acum în fața lor, dacă memoria îi este recunoscută, atunci e mai prezent și mai puternic decât el viu. Teama oamenilor este îmbrățișată, fiindcă sufletul lor este mai deschis și citeț decât orice întrebare le-ai adresa-o.

Dincolo de vâltoarea haosului, topit de timp, omul este un mecanism fundamental fără de care socialul n-ar prinde viață. El își divulgă viața, o distinge și o târăște printr-un efort de adaptare la schimbările care survin în propria existență. Cuprins de voință, cutume și idei, omul își supune propria natură pentru a modela societatea. Din homo faber devine homo sapiens. Cu propriile mijloace spirituale și materiale de care dispune omul în toată integritatea sa, societatea suferă transformări ireversibile: sens alegoric (tehnica, morala, arta) sau sens ezoteric (religia cu dogmele și credințele ei, magia practicantă).

Societatea e fundamentată pe principii și valori, iar individul conlucrează cu ordinea universală din punct de vedere moral. Omul este făuritor de identitate, definiția legii și întemeietor al metafizicii moravurilor, mai concret: trilogia cunoașterii. Cuprins de nostalgia schimbărilor, omul trăiește înconjurat de alți semeni. Odată ce schimbarea se produce, omul poartă în el esența lui „a fi”. Prin el, prin modul lui de a coexista în natură și societate – imaginea pe care-o poartă – se creează unitatea pe care omul a extras-o din mediul natural, din animale, din susurul apei, din munții de peste dealuri și văi, unitatea de care s-au legat indivizii între ei pentru a da naștere comuniunii.

Creația sculptorului e taina supraviețuirii: își leagă poporul de locul său, de casa lui pentru a-l determina să și le însușească și să le recunoască. Poporul acționează prin recunoașterea lor doar atunci când le vor hrăni cu propriul sânge și vor căuta să le dezvolte prin propriul sacrificiu. Prin efortul comun, poporul își definește destinul, semnificația și identitatea în timp. În sânul creației, puterea spiritului stă întinsă. Totul în jur e doar podoabă – natura există orbește, lipsită de formă, dar puternică – cetatea e creația oamenilor, iar calitatea liniștii nu stă înscrisă în mormanul de pietre ce înconjoară construcția poporului. Pentru ca poporul să fie salvat din generație în generație, totul se transpune într-o evidentă imagine a absolutului. Ceea ce li s-a dat și construit este absolut: natura a fost creată pentru a definitiva cetatea.

Constelația dintre „ceea ce este” și „ceea ce se dorește a fi” e o sculptură în piatră. Crezând-o, din greșeală, cetatea absolută, poporul devine îndoielnic și nu mai are tendința de a o apăra. Cei care ajung doar să privească, pierd înțelesul propriei lor existențe. Societatea e întemeierea iubirii de seamăn, dar în același timp se dă naștere tristeții de a te despărți de el. Camarazii privesc încă o dată chipul înghețat, cu buzele înnegrite de sângele uscat, cu ochii întredeschiși și o urmă de lacrimă desprinsă de obraz. Prezența lui a fost generoasă, asemenea tufișului care își întinde departe crengile pentru a vărsa umbra în jur. El a aparținut unui anumit loc și a trezit în cel care-l privește dorința regăsirii. Exilat pentru totdeauna, undeva departe, omul va plânge în consecința pierderii identității.

Ridicând privirea spre cer, camarazii dau drumul unui suspin ca un omagiu adus tovarășului pierdut. N-a fost singur! Răvășesc movila de pământ și zgârie în piatră sfărâmată de la căpătâi ultimele cuvinte care se răsfrâng în gând: M-ai regăsit? Căci eu sunt totul acum!

INTEGRITATEA CA VALOARE ETICĂ (2)

Ubi homo, ibi jus

În ziua rezonanței, fiecare răzbate întregul naturii sale!

Când spiritul se trezește în lume, eticul devine un respiro crucial. Simțul datoriei față de creația Eului transcede un orizont coerent. Fiecare are totdeauna dreptul de a-și asuma datoria. Atât în conflagrația propriului haos, omul se naște singur, iar la apunerea suflării calde a vieții, omul își ia cu el, conștient, și adevărul său ultim. Precizez că vanitatea respectivei consolări surprinde două elemente cheie: adevărul purtat de societate care se impune permanent; adevărul lăuntric inexprimabil de către individul în toată goliciunea sa. Ca simplu membru al unei societăți, individul este privit atât ca un inadaptat, atât ca un geniu nerecunoscut la momentul potrivit, atât ca un mecanism novice în sistemul de oprimare, atât ca un creator de viață, atât ca un simplu cetățean de rând. În ciuda “etichetei” sale, el își va duce la bun sfârșit destinul.

             În cadrul societății, omul este un mecanism fundamental, fără de care socialul nu ar prinde viață. Omul primitiv își destăinuie viața printr-un efort de adaptare la schimbările care survin în existența sa, astfel că își supune natura sa pentru a putea modela societatea, dar și propria ființă. El se transformă devenind “cetățean”. Individul, în acest context, își trăiește enigma existențială după capacitatea sa intelectuală cu propriile mijloace spirituale și materiale pe care le are la îndemână. Privind din acest unghi, înțelegem că societtea din zilele noastre a suferit un lung proces de transformare. Societatea primitivă este exemplul cel mai sugestiv, aceasta dezvăluindu-ne eforturile pe care le-a impus omul în toată integritatea naturii sale: căi reale (arta, morala, tehnica) sau căi himerice (religia cu dogmele și credințele sale, magia practicată). Lumea primitivă a avut nevoie de norme rudimentare pentru a se naște. Ulterior, coerciția statului și-a pus ultima amprentă. Se poate observa un conflict ivit între coerciția dreptului și coerciția morală. Dacă un individ încalcă o datorie, atunci aceasta poate fi dusă la îneplinire prin intervenirea statului. În schimb, dacă individul încalcă o datorie morală, atunci aceasta nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere, ci doar dacă reacționează conștiința omului și se autosesizează. Și totuși, efectul acestui conflict nu poate fi luat ca atare. Atât morala, cât și dreptul au propriile lor sisteme de constrângere. Morala se identifică pe latură afectivă prin: satisfacții, dorința de a reuși, remușcări și regrete, critica opiniei publice etc.

            Integritatea trăiește în sistemul moralei prin conștiința individuală și se evocă prin stările difuze însușite de individ. Ea reprezintă coloana vertebrală a Eticii. Prin integritate, omul își fixează diverse principii care au repercursiuni pentru viața socială. În aceste sens, pot afirma cu desăvârșire că ne putem închipui integritatea ca o adevărată valoare morală: Ubi homo, ibi jus.

            Esența vieții noastre e singura libertate către fericire!

Omul este el însuși un principiu fundamental al universalului. În calitate de ființă inteligibilă, individul are capacitatea de a se autodetermina și de a considera dacă are datoria sau nu de a respecta normele etice. Acțiunile umane sunt percepute ca expresii ale libertății, însușiri transcendentale ale ființei noumenice, manifestări de voință care constituie legi proprii ale conștiinței. Deși individul ar refuza respectarea ordinii statului, el nu-și pierde calitatea de ființă rațională, ci se întoarce la starea lui inițială de parte a naturii. În schimb, calitatea pe care o pierde și o neagă este doar aceea a realității etice.

Disparitate...ce cunoști sub un râu de cunoștințe?

            Morala incubă în om catharsis-ul conștiinței umane prin care el, ca individualitate, se contopește cu întreg universul. Individul care conlucrează cu ordinea universală în chip moral sau după principiile conștiinței va face abstracție de tot ceea ce formează el ca parte solitară în sfera empirică metamorfozându-se în specie aeterni. Nucleul personalității sale strigă astfel: Menirea mea este de a lucra cu propria-mi cale astfel încât din mine să renască umanitatea!. Se purifică în acest sens voința înălțându-se la stadiul inteligibil lăsând latura sensibilă la o treaptă inferioară. Individul ajunge să îmbrățișeze lumea întreagă cu toată determinarea sa. Găsește în sine acea înțelegere a tuturor ființelor raționale pe care le va transpune ulterior în legislația supremă.

            Datorită educației, omul a făurit un scop: acela de a învăța omul să iubească semenul, de a-l învăța că esențial nu este să străfulgeri mintea umană cu înțelesurile universului în care trăiește, ci de a proiecta conștiința umană în sânul societății și a o învăța cum să se ghideze după propriile conduite colective. Rolul ei a fost de a inhiba pornirile sufletești astfel încât să nu cauzeze dificultăți în crearea unei societăți etice.

            Conchid prin afirmația că omul este avid de cunoaștere, iar întegritatea sa este compatibilă cu determinismul. Integritatea individului nu trebuie să fie imprimat între trecut și viitor, ci să rămână o idee care să-și fie suficientă sieși. Omul, creatorul integrității, are în realismul său mitic acele inițiative estetice care-l propulsează în florilegiul existenței universale.

INTEGRITATEA CA VALOARE ETICĂ (1)

Ermetismul ontic al omului

Oricare ar fi conștientul naturii noastre și indiferent cum s-ar raporta omul la viața însăși, el este făuritor de identitate și întemeietorul metafizicii moravurilor. Omul individual este "emblema unei legi", astfel încât întreaga sa aureolă se transpune în conturarea ideii de integritate. Legea existențială care gravitează generalul poate fi exemplificat prin trei piloni: în sens alegoric, în sens esoteric și în sens literal.

Integritatea nu se rezumă doar la ideea de a acționa corect sau greșit, ci se transpune în ideea de a înțelege acțiunile individului în raport cu lumea sa lăuntrică și societate. Universalul coexistă cu omul individual. În integritatea umanității sale, universalul este cuprins de un patetism intelectual prin care dă naștere genezei raționale. Destinul omenesc nu trebuie să se răsfrângă și să se risipească în universalul legii pe care îl creează și căreia i se dedică. În ceea ce privește acțiunea omului, aceasta este fiica timpului său de care răspunde.

A fi integru presupune a acționa astfel încât norma personală să transcendă în legea universal valabilă. În acest sens, viața legii se metamorfozează din „sentință” în „făptură”. Omul este un cumul de acțiuni care se dispersează în funcție de capacitatea sa intelectuală, interpretând realitatea ca pe un EU dezirabil lui. Individul se divide astfel de el însuși, fiind permanent culminat de liberul arbitru. Asemeni lui Meursault, omul intră în sfera trilogiei cunoașterii, devenind dintr-un ins absorbit de onestitate, puritate, inocență într-un ins prin care „manifestarea insensibilității” este anostă. Se face distincție între extremitățile efigice ale vieții. Aceasta este imaginea integrității: un proces în care viața surprinde momentele critice – totul este adevărat și nimic nu este adevărat.

Întrebarea care definește integritatea este următoarea: „Cine sunt eu cu adevărat în totalitatea acțiunilor mele care se răsfrâng în mine, în tine și în întreaga societate?”. Oricâte răspunsuri s-ar oferi, niciunul nu poate elucida adevărata valoare: Omul nu poate exista decât ca om. El se transpune vieții prin filtrul rațiunii, ghidat de instinctele naturii: contopirea lui Homo Faber cu Homo Sapiens. Trăind într-o exegeză allegro a vieții, individul uman își marchează ultimul moment prin ascensiunea gândului universului care l-a consacrat și înstrăinat. Redempțiunea sa rămâne totuși doar umanul.

         Integritatea este o proiecție mistică în rațiunea societății și critică în conștiința omului. Valoarea morală a integrității străbate făgașuri încă necunoscute de Stat. Societatea trebuie să identifice individul în toată sălbăticia sa naturală prin care își exteriorizează Eul lăuntric. Este un joc ludic a conștiinței umane care, atunci când încalcă normele morale, se “cere” vindecarea ei printr-o neobosită diferențiere. Adevărul care se manifestă în acest context este faptul că știința generală a “tratamentului” trebuie să se adapteze la singurătatea cazului în care se află individul. Se evocă imperativul moral absolut “Învață să fii tu însuți!”, astfel încât omul să se reintegreze societății când a încălcat principiile statului. Legile care au luat naștere în urma contractului social au devenit o biografie a Spiritului Uman. S-a dorit făurirea identității unui OM nou, distinct de omul natural condamnat la libertate și pretutindeni înlănțuit. Tot procesul contractualist este de natură empirică.

            Trebuie să înțelegem faptul că din partea integrității ca valoare etică fac parte acele acțiuni ale ființelor raționale care nu trebuie să fie comparate cu același subiect al sistemului statului, ci puse în balanță cu acțiunile ale altor subiecți. În acest sens, se poate stabili o idee obiectivă a acțiunii, iar odată cu această perspectivă raporturile care variază între ele pot naște forme noi ale normelor de conduită. Efectul raportului este acela de a analiza din punct de vedere obiectiv acțiunile individului intrat în contact cu alți subiecți. Astfel, acțiunilor sale imorale (ale individului) nu i se vor mai impune “omisiunea” proprie-însușită, ci “impedimentul” agenților activi cu care a intrat în contact, dar și subiecții determinați de stat de a păstra buna desfășurare a conduitei etice. Se face distincția între acțiunile subiecților participanți la raportul respectiv. Dacă se constată că acțiunea contravenea bunelor moravuri, nefiind conformă cu principiile etice ale societății respective, atunci poate interveni o acțiune din partea celorlalți compatibilă cu ea pentru a restabili echilibrul moral. În schimb, dacă acțiunea nu afectează libertatea și conștiința celorlalți agenți ai statului, atunci (conform principiului etic) societatea formată din subiecții ei nu poate interveni cu o acțiune incompatibilă asupra subiectului inițial. Rezultatul acțiunilor agenților statului impun o coordonare obiectivă prin care se dorește, se analizează și se pune în practică acel ansamblu de variabile (posibilități și imposibilități) de poziție față de mai mulți subiecți aflați în aceeași conjunctură, în situații asemănătoare sau pentru prevenirea unor întâmplări.

          Cinis et umbra sumus!

Comportamentul uman nu are o nișă care poate fi divizată de doi piloni, ceea ce îi conferă unicitate și o aură incognoscibilă. În societate se pune accent pe următoarea idee: fiecare om să creeze în sine o nouă ființă. De fapt, în societate se făurește un nou “zoon”; o prelungire existențială a Legii Absolute coroborată cu atributele vieții din starea naturală a omului. Se recunoaște simetria dintre zoon și logos, ceea ce explică “viața” însăși respirată de individul plenar. Fără existența plenitudinii, legea devine o realitate vidă, o prescripție  neînsuflețită, fără un fundament real și fără un țel definit.

         Rigoarea inexplicabilă a substratului uman codifică Spiritul volant!

Simetria dintre integritate și responsabilitate nu are cale de mijloc. Acțiunile individului nu pot fi privite decât pe două fronturi: parte subjecti (surprinde sfera moralei) și parte objecti (surprinde sfera juridică). Simetria reiese din faptul că etica unește aceste acțiuni ale individului și le relevă valoarea lor adevărată. Se interferează și complexul de credințe și dogme care are rolul de a îndeplini anumite funcții în sistemul conduitei. Deși se rezumă la anumite moduri de “înfățișări” ale comportamentului uman, acest complex se divide în moral-juridic. Simetria implică în mod constant raportul transubiectiv dintre integritate și responsabilitate. Dacă subiectul poate să întruneasacă anumite atribuții de ordin juridic, atunci se adaptează și poate îndeplini funcții și față de alți subiecți. Capacitatea de a analiza din punct de vedere juridic se rezumă la acțiunea de a cere anumite valori de la alți subiecți ai societății. Se deduce din acest sistem că valorile morale sunt adesea subiective și unilaterale, în timp ce valorile de ordin juric sunt obiective și bilaterale. Explicând în acest mod simetria și coexistența celor două fronturi, norma etică pote fi și ea explicată din două perspective:

a) în cazul moralei, norma se impune doar subiectului individual care acționează după propria sa natură. Acțiunile subiectului respectiv, deși provoacă efecte față de alți subiecți, nu îi determină pe aceștia din urmă să acționeze și ei la rândul lor după un anumit stil de conduită.

b) în cazul juridicului, norma se impune în sens opus. Acțiunile subiectului inițial determină o reacție față de ceilalți subiecți de a acționa imediat. Se formează o înlănțuire bilaterală. Intervine în acest sens datoria de a împiedica sau nu o anumită acțiune.

            Relația dintre morală și drept este constantă, iar integritatea care reiese e definită de coerența etică pe care o creează. Relațiile care derivă ulterior din scânteia interacțiunii sunt determinate a priori, întrucât logica ce stă la baza lor este legitimă.

Făuritor ... de identitate

Făuritor ... de identitate

Știința și cultura nu sunt dincolo de ființa umană, prin urmare absolutul poate fi coborât la nivel cotidian și metamorfozat în lucruri palpabile. Ideile abstracte sunt divinul din noi, conștiința umană putând realiza orice și pretinde a „da naștere” unui viitor accesibil tuturor.

            Ființa umană se manifestă peste tot ajungând chiar să împartă creațiile pentru a-și conserva spiritul și a-și asigura securitatea individuală. Renunță la drepturile naturale în favoarea soietății și astfel omul devine propriul său destin.

            Pentru a exista comuniunea între semeni și echitatea să fie valorificată în sensul ei adevărat, omul trebuie să se concentreze asupra gândului, asupra propriei ființe, asupra dimineților pentru a se sustrage vieții efemere și a dobândi fericirea ideală. Fiecare gând să fie ilustrat printr-o formă proprie, omul punându-și amprenta asupra lucrului realizat, aducând la cunoștința semenilor gustul ideii și împlinirea sa. Pentru a nu aduce atingere acestuia, justiția și-a spus cuvântul protejând sentimentul responsabilității asupra lucrului realizat de către om.

            Fiecare creație a omului este o mărturisire de sine, prin urmare ea reprezintă o bucurie. În adevăratul său sens, omul nu poate cunoaște decât omul (ființă sufletească și spirituală); fără de imposibilitățile de care s-a lovit. Inovația a reprezentat, de-a lungul timpului, că imposibilul devine posibil.

            Așadar, când spiritul se trezește în lume, el o pune sub semnul întrebării. Limita omului inovativ nu are granițe, fiind făuritor în orice circumstanță.

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

„Asupra noastră păstrăm tăcerea.” – Baco de Verulamio

            Rațiunea omenească se simte într-un anumit grad al cunoașterii, într-o condiție îndepărtată de granițele experienței, într-o natură metafizică a operei liberului arbitru. Ea dă naștere cunoștințelor și simțurilor absolut empiric prin care schimbarea se autodefinește ca un concept ce nu poate fi dedus decât din experiență. Hipertrofia formalismului logic, în acest caz, lasă loc gândirii ce poate fi scoasă din judecata analitică și nu din descompunerea conceptului imperativ al nivelului temporar limitat al înțelegerii.

            Relațiile de influențare sunt relații impersonale, iar esența lor rezultă deopotrivă din interacțiunea umană și socială a rolului, funcției și statutul pe care îl joacă fiecare individ în comunitate cu semenii săi. S-ar face abstracție de orice conținut empiric, dacă se ține seama de zoon politikon. Reprezentările realității se atribuie acțiunilor conștiinței umane în conformitate cu intelectul pur tangibil la cunoștințele rațiunii empirice și pure. Nicio știință nu poate determina capacitatea omului în lupta cu legile morale intrinseci, cu obstacolele sentimentelor, cu repaosul înclinațiilor și logica aplicată a pasiunilor; toate consstituite de relațiile de influențare ale efectelor cauzale universale (convingerile ce reies din subsumarea cunoașterii exterioare).

            Obiectivitatea valorilor și atitudinilor trebuie să se învețe în diversele contexte sociale concrete, individuale, în urma cărora elevii să se autodefinească prin acțiunile lor. Aceste ocazii au nevoie de principii empirice și logice corespunzătoare valorilor afective (componente cognitive), respectiv de principiile pur raționale (componente conative). Actualmente, realizările superioare ale elevului se datorează raporturilor de interrelaționare, dar și a influențelor externe cu particularitățile interne; experiența din mediul academic ce se răsfrânge asupra lui îi denotă o latură pozitivă în făurirea personalității sale. Intelectul comun, dacă se bazează pe o intuiție iluzorie venită din lumea comunității, se ipostaziază nu în gândire, ci în întinderea concepției celorlalți. Toate celelalte idei, aflate în individualitatea umană, se numesc simțuri interne prin care sufletul trezește fenomene eterogene ce se întind dincolo de modificările sensibilității externe ale semenilor.

            Examinând acțiunile ce reies din relațiile de influențare, se ajunge la un punct de vedere transcendental ce poate fi înțeles a priori în ele însele. Expresia lor oferă o perspectivă determinată de ansamblul cunoașterii posibilității de evoluare a personalității; astfel, reprezentările derivate din ideea de existeță a acestor relații se extinde dincolo de sfera sa. Realitatea însăși are o forță aparte în urma căreia agentul social nu poate trece sub tăcere criteriul său empiric atunci când intră în relațiile cu ceilalți elevi sau a personalului ce contribuie la schimbarea comportamentului instinctual; ci acesta trebuie să-și pună în evidență educația prin acțiune și nu prin permanența fenomenului valabilității universale. Subiectul prim al cauzalității sociale nu presupune căutarea răspunsului în gama largă de manuale sau activități și forțe circulatorii, ci de a-și procura o deducție temeinică pentru sinele său real.

„În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale”. - Alexandra Luca

            În ansamblul timpului, omul este făuritor de concret și abstract, de geneza propriei sale exitențe; adică măsură a tuturor lucrurilor ce străpung imposibilitățile morale în etici constructive. Intelectul nu este un fenomen pe care orice percepție produce schimbarea, ci o mărime a posibilitității de a crea efecte dincolo de orice timp (universal). De aici rezultă o unitate a apercepției schimbărilor ce atrag după sine inevitabil existența empirică a raporturilor de timp pentru orice împrejurare echivocă. Starea intermediară crește timpul de la momentul inițial, când se realizează educația, și până la terminarea determinării simțului interior când intervine relația exterioară ce influențează cunoașterea apriori. Nimic nou în definirea Eului și nimic răsuflat în evocarea experienței aposteriori.

            Orice schimbare nu este astfel posibilă decât printr-o reconstrucție a psihicului, căci spiritul lasă simțirea să se prescrie deducției raționamentului intelectual. Se subsumează, în acest sens, cunoașterea sub semnul regulii cu ajutorul capacității de judecată a înfiripărilor umane ce se regăsesc sub privirea altor cunoștințe și idei ludice. Reflectarea chipului angelic bate în lumina haosului cauzalității universale, ceea ce denotă imperiosul caracter suprimat de înțelegerea abstractă a unor emancipări mult prea anoste. Individul se divide cu Sine în momentul interacțiunii cu o altă Idee ermetică și își definește caracterul prin dorința de individualizare cu experiența realității mult prea arbitrară. Consecința se autoimpune în nota intermediară a suflărilor aflate sub aparenta viață. Simțul realității (în antagonismul lumii sensibile cu lumea exterioară) se camuflează în susurul flegmatic al colectivului, iar simțul moral se preschimbă în nonconformismul evolutiv al sălbăticiei instinctuale.

            Unitatea umanității devine astfel o elită dezirabilă a vieții unice în care individul este singura ființă aflată la clapele sale. Decizia este o judecată conflictuală și, din acest punct de vedere, prezența cognitivă consolidează tresărirea involuntară a întrebării „Cine sunt eu cu adevărat?”.

Spontaneitate absolută

Spontaneitate absolută 

„Capacitatea de a învăța, atât a omului cât și a animalului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere și ereditate.”

-         Woodwoth Marquis

Conștiința de sine se dorește a fi în adevăr; ea pretinde astfel propria recunoaștere a ființei într-un raport subiectiv-funcțional. Dacă răspunsul raporturilor sociale nu se identifică prin scindarea și imanența unghiului fiecărui eu individual-social, atunci existența a posteriori rămâne opacă socialului universal, iar conștiința de sine nu depinde de altă conștiință (putem afirma asemeni concepției lui Heghel că „dialectica transformării certitudinii conștiinței de sine în adevăr, prin raportarea la conștiința altuia” nu mai reprezintă o uniformizare a omului aristotelic, ci un individ cu impulsuri instinctuale naturale). Oricât s-ar dori explicarea unei ființe raționale pure în stare naturală nu se poate, fiindcă omul nu poate exista decât ca OM: el trece prin filtrul rațiunii, ceea ce îi conferă aureola liberului arbitru.

Relațiile socio-afective reprezintă un proces evolutiv de influențare lăuntrică, superior animalului într-o manieră activă și rațională. Sub influența acțiunilor variabile ale mediului exterior, contingența empirică s-a regresat oarecum sensibilității. Învățarea este fundamentată pe concepția despre cogniție, mai exact, ca procesare/asimilare de informații. În această situație, mintea umană reprezintă un adevărat procesor de informație, iar învățarea asemeni unei achiziții „a reprezentărilor mentale”. De aici se poate deduce că educația bazată doar pe relațiile socio-afective este o adevărată paradigmă: mintea este asociată unui hotar inseparabil de rațiunea omenească în care informațiile sunt cultivate întocmai unor semințe (procesul de control și îngrijire este unul amplu și complex, iar fluxul informațiilor trebuie să fie divizat în mai multe subramuri); cogniția surprinde procesele cognitive ce sunt tratate ca recunoaștere a gradului fiecărei informații în parte, astfel încât tratarea ei să fie asemeni unui proces de prelucrare în care ieșirea/terminarea unui proces cognitiv să devină intrare pentru un alt proces cognitiv (această idee este preluată de la Mayer); învățarea este comparată cu sistemele de lucru ale unui întreg mecanism de lucru automatizat, sisteme ce constau în compartimente discrete de informație (acestea își joacă fiecare rolul pentru care a fost conceput, astfel încât sistemul ca întreg să reflecte diverse expuneri mentale).

Această reprezentare expusă mai sus nu trebuie luată ca atare, întrucât relevă doar o elucidare standard a procesului de învățare, prin care relațiile socio-afective sunt suprimate de rațiunea însăși în întreaga sa valorificare internă. Se face astfel trecerea de la mecanismul standard de învățare la dezvoltarea înțelegerii acestui sistem trecut prin filtrul rațiunii în ameliorarea stării lăuntrice („o iluzie naturală” inevitabilă pe care omul o surprinde în activitatea sa existențială). Prin interconectarea lumii sensibile cu rațiunea minții, învățarea conduce la descoperirea mijloacelor prin care omul se poate defini și construi pe sine însuși, dar și la participarea activă în societate pentru a da naștere unei lumi sociale în care el se formează și își ajută semenii să coexiste cu el.

În cazul relațiilor socio-afective, intelectul (în contact cu mediul ambiant) este o facultate a unității stărilor Eului, iar rațiunea este facultatea unității legilor intelectului suprimate principiilor universale. În acest sens, conștiința nu se răsfrânge imanent experienței, ci pur intelectului pentru a naște a priori stări, cunoștințe, idei, sentimente ce variază de la caz la caz. Implicarea procesului cognitiv în învățare are nevoie de instrumetar și de înțelepciunea îndestulată, sferică și talentul disjunctiv. Acesta nu se axează doar pe stimulul intuitiv, ci trasnformă experiența într-o autonomie reciprocă a socialului. Behaviorismul accentuează  procesul învățării prin reflexiile socialului pe baza cooperării și a comportamentului.  Natura nu este o suficiență dogmatică, ci o rațiune pură ce se răsfrânge în forțele externe ale individului.

Spontaneitate absolută –

Propedeutica reprezintă o întreagă antinomie a rațiunii ce se bazează pe un argument dialectic, menit a face distincția între condiționarea existenței în toate formele ei și progresia empirică prin simțiri. Această judecată analitică este un postulat logic al rațiunii aflat în exterirul sferei transcendentale. Fiind toate judecățile determinate, formate din concepte intelectuale sau funcții logice substanțiale, activitatea „corespunde unei exigențe de transformare calitativă impusă aparatului psihic datorită legăturilor sale cu corporatul și cu intersubiectivitatea” (această metaforă a psihologiei denotă eul din orice gândire, o expresie complexă a activității psihice conturată de conduita umană, dar și de comportamentul conștiinței).

Trebuie să facem distincția între reflexia logică (comparatio) și reflexia transcendentală (reflexio) pentru a determina funcțiile proprii ale intelectului. Intervenția instructiv-educativă a profesorului are rolul de a modela comportamnetul elevului care se identifică cu un vulcan complex și incognoscibil. Personalitatea omului este asemeni unei insule pe care natura, în individualitatea sa, o surprinde printre granițe imutabile. Comportamentul trebuie descifrat pe fundamentele psihologiei educaționale (instruirea, educarea, relații de intercomunicare, relații de intercunoaștere, relații socio-afective, relațiide influențare etc). Oceanul vast din jurul insulei este adeseori o iluzie plină de stereotipii perceptive și arhetipuri universale, emoții și fenomene, structuri de tip afectiv-simpatetice etc. Adevărata față a iluziei se află într-o ceață densă, ceea ce reprezintă de fapt relațiile de influențare din lumea exterioară (obiectivă). Aceste iluzii prezintă o concepție aparentă de insule noi, ceea ce nu fac altceva decât să deruteze navigatorul novice aflat într-o expediție, aflat într-o aventură spre a descoperi Noul fără a avea neapărat o țintă sau fixate anumite target-uri.

Limitele cunoașterii impun precauții în aplicarea definitorie a psihologiei în expunerea activității didactice, întrucât (explicabil) omul învață priceperi, obișnuințe, valori, sentimente, priceperi, atitudini, cunoștințe. Acestea îl determină să își aleagă coordonatele propriei imagini și să se învețe pentru a se dezvolta ca om.

Iluzia libertății instalează în conștiința individului o cauzalitate fără cusur ce străfulgeră conduita normală a regulilor spre o eficiență desăvârșită, singura conduită ce formează o unitate a experienței universale. Prin urmare, această eliberare de adevăr este de fapt o ficțiune fără fundament. Relațiile socio-afective în acest sens contrazic lăuntricul uman în generalitatea sa nelimitată prin spontaneitatea absolută a tresăririlor transcendentale, fără de care în cursul firesc al naturii raționale, seria succesivă a fenomenelor individului nu se regăsesc în propria cauzalitate. Ele se interferează cu voința și starea naturală a nevoii de a se defini ca specie umană, ca individualitate printr-o educație postulată în condiția posibilității: izvorul posibilelor încercări ale rațiunii.

Dihotomia subiectului etic

Dihotomia subiectului etic

Moralitatea înțeleasă în sens amplu se regăsește adesea într-un delir al universalității. În acest sens, societatea (etichetată ca fiind cea mai bună soluție în definirea individului uman aflat în Sinea lui) împiedică adesea șansa ființei raționale de a se manifesta ea însăși în individualitatea sa, fiind subordonat principiilor pozitive conform contractului social evocat de Jean-Jaques Rousseau. Omul este condamnat astfel la contemplarea (a-și cugeta existența) celor mai profunde gânduri, iar acțiunea sa morală să se revendice atât pe principiul axiologic, cât și pe principiile subiective ale acesteia (ale moralității); aceastea fiind: responsabilitatea, voința, libertatea, judecata etc. Totuși, sistemele morale sunt utile în măsura în care impun fiecărui individ uman o disciplină corectă a voinței sale, după cum susținea și Nietzsche. Morala face parte din revoluția modului de gândire, din natura omului în conformitate cu principiile judecății intelectuale sistematizate într-un stat.

            Metafizica, planul schițat după legea necesară, se transpune printr-o cunoaștere rațională speculativă cu totul iluzorie și care se scrie deasupra existenței învățate prin simple concepte. Rațiunea însăși trebuie să fie elevul metafizicii, întrucât în ea se formează echilibrul neîncetat al cunoașterii a priopri pe care legile universale le confirmă prin experiența necesară. Atunci când echilibrul se simte instabil, răspunsul se regăsește în  sfera metafizicii. Diferența majoră este că rațiunea nu sesisează decât ceea ce creează ea în propriul plan și se conduce astfel după judecata însăși bazată pe unele principii constante în afara naturii.

            Problematica relațiilor socio-afective și a relațiilor de influențare este o problemă a conștiinței în sine. Cunoașterea în perspectivă a comportamentului mobilității se bazează pe factorii din interior și se concep asupra subiectivității umane, asupra actelor și faptelor umane. Omul trebuie privit asemeni unui supraom al proiectului umanist care trebuie să devină un fenomen contingent. Acesta își asumă sensul adevărului substituit socialului și contemporanului. Lumea obiectivă pe care o înțelege este dotată cu o rațiune inteligibilă prin care doar rațiunea pură dă legea, fiind înstrăinată de lumea sensibilă; iar omul se simte el însuși numai intelectual (lumea sensibilă îi conferă subiectivismului fenomenul însuși al manifestării individuale în esența sa comportamentală). Ceea ce este posibil în real este ca omul să se conceapă ca inteligență dotată cu o voință proprie și personală (se contrapune metafizica sensibilului cu latura inteligibilă). Acțiunile pe care le concepe individul uman sunt considerate esențiale prin ele însele, dar nu prin stimularea sensibilă care se naște. Acestea formează o rațiune pură ce reprezintă, de fapt, cauzalitatea nemijlocită și categorică a înclinațiilor și impulsurilor ce nu afectează limitele voliției lui ca intelect, ci o rațiune practică prin scăpările lumii sensibile.

În mod frecvent, se constată o anumită disproporție între anvergura problemelor etice și tratarea lor laconică (adeseori ignorate și lăsate într-o permanentă stare de neant). Ansamblul normelor sociale denotă o accentuată criză morală prin care umanitatea contemplă adeseori defectelor sale fără a se orienta spre crearea unui echilibru benefic. Aceste delimitări elementare expun un sistem care deține „rețetele de viață” spre a le livra lumii. De la „homo faber” s-a trecut la „homo sapiens” și dincolo de el. Știind ceea ce este de făcut, potrivit principiului liberului arbitru, este ușor de înțeles ce are omul de realizat: datoria sa morală de a crea un mediu prielnic pentru semenii săi într-o societate etică bazată pe dreptul pozitiv. „Ceea ce aduce un avantaj adevărat și durabil este învăluit totdeauna, dacă el caută să se extindă asupra întregii existențe, într-un întuneric de nepătruns și reclamă multă prudență, pentru a adapta regula astfel determinată, prin iscusite excepții, fie și numai într-un chip suportabil, scopurilor vieții”. Prin aceasta se înțelege că legea morală poruncește fiecăruia ascultarea cea mai punctuală, iar omul trebuie să și-o făurească tot mai frumos pentru ca adevărul și siguranța să fie dincolo de bine și rău: să fie echilibrul universal.

Cunoașterea este o unitate empirică a conștiinței ce se raportează la un fenomen intelectual cu ajutorul simbiozei reprezentărilor experimentale. In concreto, numai valabilitatea obiectivă este sugestivă în acest sens. Referindu-ne la raportul dintre două concepte (substituindu-se una pe alta): lumea empirică cu generalitatea abstractă a înțelesului intuitiv conștient – asigură o facultate reală bazată pe obiectivitatea substanței a posteriori. Noi înșine nu putem judeca, prin conștiința însăși, dacă suntem permanenți conectați la sufletul eului nostru, fiind străini de reprezentarea personalității apercepției semenului.

Libertatea, în sens cosmologic, reprezintă capacitatea de a surprinde cauzalitatea relațiilor socio-afective, respectiv relațiile de influențare, - care potrivit legii naturii – este determinată în timp de ideea transcendentală pură a posibilității realizării oricărei experiențe din realul universal. Rațiunea astfel, își creează o idee specifică axată pe o spontaneitate antinomică care începe din sinteza eterogenului însuși și acționează fără a avea o cauză anterioară pentru a o defini concis pentru mentalitatea celorlalți. Pur inteligibil, atitudinile Eului sunt resimțite în conștiință sub diferite stări antropomorfe: în înțeles omogen, aceste ființări cognitive au un dialect specific (acesta comite o ignoratio elenchi). Evocă un paralelism critic spre redescoperirea emoțiilor într-o dovadă ontologică specifică: emoții – fapte de conștiință care răspund de fapt atitudinilor novice ale Eului.

Pentru ca omul să acționeze cu o voință practică, trebuie ca aceasta să aibă o independență a libertății, iar constrângerea impulsurilor sensibile să se manifeste prin aportul experienței socio-interacționare. Privită din perspectiva Lumii Sensibile, voința umană este predominată de stări emotive atunci când este afectată patologic (adică de o mobilitate afectivă între arbitrium sensitivum și arbitrium liberum). Dacă latura instinctuală pură este reprezentată de arbitrium brutum (animalică), omul transcede spre o conștiință definitorie pentru existența sa în univers – arbitrium liberum (având liberul arbitru de la Creatorul Său).