Cinis et umbra sumus

Cinis et umbra sumus

    Privește-o...ce dezmierdare dulce...e totuși schița mea. Cunoști sentimentul? Nu? Privește mai atent...dar...să nu pătrunzi nemijlocit.

    Îngenunchiați stau inima și-amorul... Ce descriere cumplită și dulce! Imaginea este zugrăvită pe suprafața minții și șlefuită cu speranță... Pur și simplu o expresie plină de nevinovăție.
     Ridici treptat privirea...ce simți? Emoții încheiate într-un profil îngeresc? Nu...întregul. Poate că...fără să știu de ce anume...divulgarea acestui secret ar putea costa prețul de-o clipă... Adică? Hmm...Mătăniile mele. Simt acele vuiete ale nopții devenind ecouri fără vis...simt cum palmele mi se întorc fără voință...simt șiragul depărtat fără durere...îmi simt corpul mult prea tânăr și făurit de basm și adormit sub clar de lună plină fericit, iar părul adiind pe veci zidit de fagurii stelelor neapuse-n miez de zi.
     Dar sufletul? Ce veghe îți ascultă și șoptește? E-un înger mai închis decât o sărutare eternă?
     Vedeam...atât pot spune...sub o lumină palidă, acel chip melancolic ca pe-un vis de-al meu scris în versuri. A trecut purtat de timp...fiindu-mi totuși suflet angelic de pază. Cum alina el noaptea, în ochii mei învinși de sentiment divin, acele negre străfulgerări nerostite. Deodată îi schimbă gândul în senin...atât de frumos era!
     Tu l-ai vândut fără gloanțe? L-ai lăsat fără luptă? Dezleagă-l de singurătate și mersul în abisul morții. Nu privi înapoi. Ce vrei de la tine?
     Deschise, cu dungi de lumină, ochii siniștri din oglindă. Săruta cu ei chipul aflat în chilia mea înghețată. Totul este o reflectare armonioasă adormită (profitând) printre rânduri. Ce copil naiv cuprins de taină și trecut prin dor și spaimă era! Îl văzuse...întins printre gene...ce perspectivă fericită...o mângâiere!
     Shht! Lasă liniștea să se sfârșească...Iar bate la lumina unei vieți răscolite...Ce haos retras...
     În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale. Ce chip de lume cunoști? Oamenii între oameni...nimicnicie. Sărmana copilă...ce cunoaște sub râul ce dizolvă puternic ochii săi atât de limpezi? Știi acea expresie de candoare din fața ta?...așezată lângă tine?...te familiarizezi cu ideea? De câte ori îți reapare în gând imaginea ei?
     Neșters totul...O iubesc fără să știu? Ce-i amorul fără moarte?...dar iubirea de voiești?...lasă-i timp.
     De-ar privi un actor acea aspră regularitate a pașilor răsunători ieșind din galeriile psihicului... Dar nu...De-ndată ar fi știut că este așezat lângă mine. Totul este o reconstruție fără privire, căci spiritul lasă simțirea să cadă: caracter puternic...Întreaga imagine îi juca acea libertate în prezența tabloului...îi servea inteligența. Zâmbesc.
     Un ghimpe în inimă? Privește cu ochii minții, nu te ascunde sub aparenta viață. Trezește-te...nu uita de tine.
     Îți întâlnesc privirea...esența vieții noastre este singura libertate către fericire. Nu-ți dau pace deloc. Îți cuprind mâna și o privesc încremenită. Fără a te uita în urmă, te joci cu prezența mea sub clar de lună. Pot ști eu? Cum ți-e inima?
     O tânără copilă îmbrăcată în doruri simțite fără știință, cu ochi căprui ce-și stăpânește lumea, cu glasul său nebun de o șimțire suspinătoare. Nu pot fi...nu poți fi...Îți pare ciudat...trăiește doar prezentul. Am nevoie de tine total.
     Dar...devino acea cale din cer, caldă și strălucitoare...căci privirea mea etern se va îndrepta către tine. Atunci când nu vei mai fi...cu-atât mai mult vom fi noi. 

Cotidian intermediar

🔼Sunt total afabilă cu omul care a uitat de unde a plecat. Spaima de a fi părăsit, doar conștiința necordială ți-o dă. Calitatea pornește din toată inima; un vis numărat printre stele...

Amintiri fugare despre detensionarea memoriilor...un act de teribilism lăuntric. Orizonturile unei nopți de vară: un idiș al unei singure iubiri. Zboară mereu acolo unde inima îți cere!

Există o inteligență a privirilor ațintite asupra ta, adeseori, atunci când devii actantul unei povestiri în ramă (în întreaga viață). Dacă m-ar întreba cineva cu ce se aseamănă inteligența, aș spune clar: analizează-ți conștiința și vei înțelege.

Dialectica psihanalitică

Dialectica psihanalitică

                Există împrejurări care accentuează o criză morală în zilele noastre. „Talentul moral uman”, în care nici verticalitatea virtuții și nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a străbate această existență, evocă o calitate suplimentară de a cunoaște conștiința umană dincolo de ea. Aproape nimeni nu mai vorbește despre „virtuți intelectuale”; dimpotrivă, omul contemplă adeseori la toate defectele pe care și le atribuie în unanimitate cu starea sa psihică. Aceasta nu înseamnă că toate episoadele vieții se privesc din unghiul denaturării ființei umane, ci din recunoașterea sinelui la nivel substanțial-fundamental: funcționăm constant printr-o nedemolabilă auto-complezență.

                Competența morală, care ne caracterizează, nu se resimte prin dezordinea proprie a destinului individual. Armonia firii omenești ar putea fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste. În acest caz, „păcatul originar” nu poate neîndreptăți virtuțile arbitrare. Orice criză morală, care pune accent pe caracterul impur al mefienței, dă naștere unei culpe sistematice a inteligenței. Rezultă astfel ideea conform căreia omul trebuie să respecte binele, chiar dacă nu-l iubește. Elaborarea masivă a inteligenței atrage atenția asupra tendinței de a interioriza datoria morală. Dacă imediata simetrie (între inteligență și morală) se destabilizează, normele moralei intră într-o lacună a viciului suprem: „viclenia”.

                „Regula vieții e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalității e suspendarea finală a timpului”. Știind definiția lucrurilor cunoaștem lucrurile în sine, însă nimic nu e cert în esența lor. Apar disfuncții verticale și discontinuie care dezbină psihicul uman. Prin natura lui, omul este o ființă cugetătoare, reflectată prin Trinitatea carteziană. El ajunge să diferențieze coerențele ascunse și totodată justificative: bine-rău. Cu o oarbă hărnicie mentală, „virtuțile intelectuale” răspund dihotomiei fanatice (bine-rău) printr-o absență a echilibrului culturii intervalului celor două sisteme. Umanitatea este o idee a intervalului; și anume că nu transcede prin simțul instinctului (ordinea primară), dar nici prin sub contemplarea sacrului (ordinea Trinității). Acest liber arbitru stă sub semnul sustragerii instinctului și accederii sacrului. Se deduce astfel, condiția echivocă a culturii: singura soluție realizabilă în conștiința umanului.

                Cultura apare ca o mediere între conflictele formelor scepticismului. Nu este un rezultat al soluțiilor sau sfaturi de viață. Cultura stabilizează starea de incertitudine în lipsa soluțiilor, a convingerilor, a castității. Latența contrariilor contravin moralei; astfel că virtutea este privită ca un stimulent esențial al energiei morale. Ea nu poate fi practicată dacă este inoculată de vicii; devine în acest context o echilibristică ezitantă, un episod crispat în spațiul incert dintre două sfere antagonice.

---TO BE CONTINUED---

Diletantismul ontic

Diletantismul ontic

Există o criză morală de o irelevantă splendoare în spiritul civic în zilele noastre. „Principii neutre”, o conduită paradoxală, un nume pripit; toate acestea par a încorpora etica circumstanțială a existenței umane. Etica, în adevăratul ei sens pur teoretic, este „aplicată” în cazul unui defect moral, al decăderii sinelui cartezian. Nimic mai halucinant decât libertatea de a ocupa totul în orice circumstanță, prin orice mijloc cu același „target”.

            Sesiunea străzii este un conținut înlănțuit în noduri pescărești. Dirijată de plăcerile carnale la fiecare apus de soare, competența morală se regăsește în clipa în care este în impasul de a fi uitată. Disfuncțiile naturii sunt stocate într-un miraj, în România cenușie, cu o experiență ne-ipohondră a vinei; un absolut nelegitim simțit în adâncurile ispitei.

            Înclin spre modelul mitic apoteotic: instinctul moral, coroborat cu „acasă”, determină astfel conștiința să se autodefinească prin individualismul universal. Episodul concludent, asupra solitudinii paradisiacei comuniuni, este următorul: Adam este izgonit din Grădina Edenului, din cauza propriei sale acțiuni: păcatul. Nașterea privilegiată este propria înfăptuire a morții. Conștiința devine astfel o slavă a independenței propriului ego. Colectivitatea instituie, prin excelență, un etic originar aflat în echilibrul dintre singurătate și propedeutica sensului vieții. Efectul acțiunii civile reprezintă eticul drept o robinsonadă a vieții.

            Realitatea este relativizarea virtuților: spiritul intuitiv se autodisimulează prin practicarea principiilor neutre impuse de vitalitatea gregară. Etica, ordinea născută din cunoașterea tranzitivă a absolutului, este euforia nestăpânită a agitației patetice, desprinsă din nevoile acute al fiecărui gnom uman.

Regia lumii este un teatru ieftin; imperativul drastic fundamentat pe cuvânt nu este altceva decât un obnubilant al divagației raționalului.

Frenezie mlădioasă

Frenezie mlădioasă

Viitorul îngână blurat și-ascuns de lume

Se stinge lumina către vest în ascensiune;

Pictați la răsărit stau norii cenușii.

Săgețile se răsfrâng printre razele vii.

Trecutul îl întunecă, pe unde gândul trece

Moda veche îi joacă irevocabil feste.

Prezentul rămâne o carte plină cu gajuri;

Divinitatea se pierde printre stelele-n franjuri.

Rămâne doar luna numărată-n secunde

Și soarele singur de rană se-ascunde.

*

În fiecare dimineață, sălbatic îi zâmbesc,

C-o față de copil inocent nu-l amăgesc.

În vis, două suflări se regăsesc,

C-un absolut nedumerit îmbătrânesc.

Șimțind aceleași unde sonore

Mereu în serile incolore.

Sub clar de lună, luminând,

Felinarele sunt martore;

Privind ca o hermină, întâmpinând,

Târziu, trecut-au alte ore...

*

"Demonii se sustrag sub alte măști!"

Aud șoptind un glas ceresc în căști.

Mă uit în jur; simt frig în frenezii

Aceleași semne-n privirile străvezii.

Nu mă mai tem; am tot.

Pătrund în tricolor, același om fot.

Visez demonii cum se pierd,

Nu renunță totuși, se dezmierd

Un pic nervos, frustrați că nu reușesc

Să se-ncolăcească-n velele noastre; se prăbușesc..

Rămânem un râu de sentimente, izolat la răscruce de vânturi

Sculptați în labirinturi,

Regăsiți pe cel mai înalt piedestal

Șlefuiți total, semn vital, Zenit-Nadir mintal!

Astenie-n obturație

Astenie-n obturație

Te caut prin asfințit, fluturi în război cu noi...

Dar te uiți în ochii mei, mezina gândurilor pline de noroi

Și ce-i surâsul verii și aerul pustiu...

Același eu, timp rece, aceeași bancă-n releveu.

Asfaltu-i fum și cerul iese din chipiu

Prin scrum te strig, înalț cuvânt...rafală-n gând

Și planitudinea se-aude...gata să m-afunde.

Sfârșit în prag de iarnă; e mândră,

Zile cu amintiri, memorii și-o scrisoare.

Te regăsești? Doar uită...e-o confesiune.
*

Soarele bucură doar fețe răbdătoare,

Priviri confuze, zâmbet pe peluze,

Dar inerența zace, sub o jachetă groasă

Și rod adânc, subtil, când arma-i gata.

Cobor la scară, m-arunc pierdut în frenezie,

Colind prin stele, alerg spre primăveri în zile

Renasc prin transfer, extremele se simt...cuvinte

Înțelege-mi lacunele, simte-te, revarsă-ți furtunile.

Ieși din tipare, renunță la balanță!
*

Ne-ntâlnim întâmplător; o chitară și-un bloc de desen,

Lași o poveste, pozăm între versuri

Ne certăm cu stelele și iubim doar luna

Ești trist, spui nimic, ai tot...

Dar ai avut?

Mă răscolesc, pix, foaie și-un beat..

Un proces de remix, un gând, un sanatoriu pe repeat...
Era normal; suntem schimbați.
Dar eul oglindește naufragiu-adevărat...
Promit că n-o să te uit!
Îți cunosc toate păcatele;
M-ai incinerat, te fac să tresari...
Fără, dar cu tot...emoție-n beznă;
Privești, cinism, eden atenuat
Rup pagini în cale, culeg petale răvășite
Nu jurăminte, bețe moarte, zile fumate și vin de toate..
*
O chitară, pe note, Noapte la mare...
Era de-ajuns să vii și doar să fii
Mă cutremur, renasc infernul lui Dante,
De-ajuns o floare și-o stea căzătoare,
Regina nopții, sfârșitul serii, corzi vocale
O primăvară ascunsă într-un zâmbet timid
Urmează, război, pas lent și mâini reci...uitate
*
Nevoit îl fac pe sfântul...suflare caldă
Lumină-n casă, dar nu ca altă dată,
Picură șoptit, copacii murmură printre ei
Izvoare se varsă, topește mirosul de tei
Doar prin cuvânt, doar un cuvânt,
...scufund fulgerul prin somn mimând ...
Ascultă-mi undele, de dus te duci în vele
De azi nu te mai scriu, promit să-ți las fulgi prin foi
Trandafirii uscați se fac lemn
Se-ntunecă, miros de lovele în gândurile mele...
Viața-i o arhivă, încui fiare evadate
Citesc și le reneg pe toate...
Pe poteci renasc, nu am rămas...
În spate te reverși, o șansă de a crede...
Războiul îl vei pierde...
...eu nu-s în el...
Veneai în zi de mai...