Limita pură intangibilă
Mă întorc tot mai adesea la ideea că necesitatea şi universalitatea sunt mult prea relative. De ce să trezesc mereu ploi când pot da soarelui şansa de a răsări în locurile întunecate? Nu mai privesc înapoi, mă las cuprinsă de eristică. Odată ce schimbarea s-a produs, într-o oarecare măsură, realitatea hermeneutică nu poate reveni întocmai la starea iniţială. Totul devine relativ, indiferent de motivele ivite. Aş spune că rămâne un hazard în intersecţia stărilor noastre, însă imperativul propriu pe care mi-l invoc e biruit înainte ca evoluţia să-şi schimbe direcţia. Mi-e clar cursul urmat în conştiinţa mea. Între imaginea din suflet şi energia indefinită pe care o transmiţi se naşte un raport-cronometru, definind voinţa unică a viziunii involuntare eului străin. Esenţa e de mult compromisă. Revăd estetica escatologiei prin dihotomia dogmatică.
Gestul schiţat pentru închiderea parţială a trecutului prezent se resimte permanent ca-ntr-un război ale dispoziţiilor din tinereţe. Nu mă pierd în aluziunile judecăţii transcendentale, însă paralelismul logic structurat prin cauzalitatea morală implică, într-un anumit fel, conformitatea cu raţiunea "noastră". Preexistenţa care o zăream adeseori, numai prin gânduri, invocă o preponderenţă sensibilă. Am înţeles aşteptarea schimbării: "observaţiile asupra sentimentului, frumosului şi sublimului". Locul nu-mi era aici; e un cadru mult prea vulgar.
Pentru mine, omul este întotdeauna om. Resimt demnitatea umanităţii la nivel de intelect, la orice pas, la orice simţire şi cuget. Omul care are simţul frumuseţii şi demnităţii umane conştientizează că adevărata virtute echitabilă este potrivită cu temperamentul acelei persoane care se sustrage realităţii exterioare şi nu se încrede decât în propriile inferenţe.
Mă lovesc de zidul din dreapta mea. Analizez fiecare detaliu asemeni unui punct matematic. În mod indisolubil, materia este contopită cu intuiţii imediate. S-ar putea confunda măsurătoarea timpului petrecut în faţa lui. Direcţiunea viitorului destăinuie lipsa unei scene bine construite. Fiecare moment petrecut în acel loc redă infinitul trecutului prin cuvinte-concepte. Este o continuitate cu elementele antecedente ale amprentelor surprinse pe zid. Lucrarea nu este perfectă, astfel că armonia conferă un peisaj rustic. Un asemenea timp nu se poate imagina decât sub forma unei linii infinite. Fac distincţia între intuiţia artistică şi intuiţia imediată. Mă-ntreb de existenţa acestui izvor destructiv.
"Ne-necam mereu în acest fluviu, deşi călătorim pe mare". Zâmbesc prin tragedia vieţii reprezentată printr-o luptă grea şi întinsă. În abstenţiunea materiei inerte este de fapt o realizare precedată de optimism. Dacă rămân o pulbere fragmentată în timp şi spaţiu, atunci doar inima n-o să-mi mai bată prin natura sa în durata pură. În adâncul din urma realităţii mele cer doar visele în care probabil nu mai cred, însă le voi păstra în inventariatul minţii.
