8/16/2014

Cromosfera antagonică

Cromosfera antagonică

Destăinui profunzimea cunoaşterii redată de ideile nesocotite spre noi drumuri cu ţinte aleatorii. 

Privesc în jur. Totul e repaos adâncit. Mă las cuprinsă de lumea inteligibilă neexistentă, îmbinându-mă cu mine însămi. Îl privesc în ochi, însă privirea lui e prea rece şi mă înclină spre interior. Reflecția gândului se exteriorizează: "Să izbândeşti într-o lume cu mistere posibile înseamnă să cauţi drumul ce nu-şi are rostul." Apoi îmi întoarce spatele şi se îndreaptă spre neant. Îmi face un ultim semn să privesc în jos...e lumea realității false în care trăim cu toții. Rămân buimacă fără a înțelege atitudinea lui. Întorc repede privirea spre drumul pe care l-a străbătut, însă căutarea prin absolut e răsfrântă de eşecuri permanente şi reuşite necunoscute.

Rămân singură la marginea codrului. Nu ştiu ce să aleg...drumul spre casă sau conceptul unei emfaze spre destăinuire? Mă îndrept spre codru, căci alunecarea permanentă în necunoaştere trezeşte interesul temut de abis, unde mintea nu realizează efectul. Mă îndrept tot mai temeinic în codru. Ecourile surde ale imaginaţiei proprii dau naştere senzaţiilor impulsive de reculegere. Mă cutremur. Într-un moment de panică alerg fără să conştientizez însă, unde mă îndrept. Momentul de luciditate mă face să realizez că atitudinea mea e un haos total, o manifestare tranzitivă a imortalizării propriei vieți. Conştientizez că lumina ce mă înconjoară e-ntuneric, ce dă culoare speranţei fără a fi văzută sau conştientizată.

Rememorez chipul lui. El e tot ce poate expune autosugestia mea. Chimia propriilor temeri împleteşte noi orizonturi ce par să atingă scopul propus inconştient.

Mă reculeg încercând să mă las condusă doar de instincte. Încerc să-mi reamintesc paşii lui goi spre a mă contempla cu el.

Descifrarea fiecărui pas constituie noi căi de redescoperire a unui necunoscut,fără a-i şti înţelesul. Îmblânzirea de sine străbate simţurile ce induc în eroare cunoaşterea, încercând să capete sens fiecare gest propus spre regăsire. Încerc să mă disting şi să-l înțeleg în profunzime. Sunt două capete de drum sau totul e un început?

Căutarea în permanenţă a ceva, a-l cunoaşte, mă determină să dezvolt un mister pe care-l ascund. Mă opresc o secundă din gândit şi mă ciupesc de mână. Sunt eu sau am înnebunit? Refuz să caut un răspuns şi mă las ghidată de ceea ce se întâmplă. 

Realizarea conştiinţei de sine determină cunoaşterea unei noi persoane întruchipată într-unul. Răzvrătirea în propria-mi persoană creează drumuri spre noi posibilităţi de dezvoltare a întregii procreaţiuni.

Privesc în sus cu regret. Abisul nesfârşit complex relevă reflexia unei imagini absolute necunoscute prin complexitatea înălţării. Cunoaşterea unei perfecţiuni distruge şansele spre reuşita propusă. Spre ce anume alerg? De ce îmi vine mereu să strig...deşi nimeni nu m-ar auzi? Cine sau ce sunt cu adevărat? 

Chemarea de strigăte în surdină dă tonul unei căderi profunde necunoscute de simţit. Alunecarea eternă în mister împiedică rezolvarea generală. Tăria esenței caută să alunge melancolia închinării noilor obstacole. Trezeşte viaţa mângâierii pierdute de fumul enigmatic.

Intuiţia dă startul spre umplerea inexplicabilă a rugii retrase. Nu-l mai caut în plan etic, refuz să mai alerg spre-o umbră ce s-a transpus printr-o oglindă. A fost sau poate este propria mea teorie a cunoaşterii. Şi dacă va fi? Îl voi privi ca pe o istorie rațională vie a cugetării mele.