Dialectica psihanalitică

Dialectica psihanalitică

                Există împrejurări care accentuează o criză morală în zilele noastre. „Talentul moral uman”, în care nici verticalitatea virtuții și nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a străbate această existență, evocă o calitate suplimentară de a cunoaște conștiința umană dincolo de ea. Aproape nimeni nu mai vorbește despre „virtuți intelectuale”; dimpotrivă, omul contemplă adeseori la toate defectele pe care și le atribuie în unanimitate cu starea sa psihică. Aceasta nu înseamnă că toate episoadele vieții se privesc din unghiul denaturării ființei umane, ci din recunoașterea sinelui la nivel substanțial-fundamental: funcționăm constant printr-o nedemolabilă auto-complezență.

                Competența morală, care ne caracterizează, nu se resimte prin dezordinea proprie a destinului individual. Armonia firii omenești ar putea fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste. În acest caz, „păcatul originar” nu poate neîndreptăți virtuțile arbitrare. Orice criză morală, care pune accent pe caracterul impur al mefienței, dă naștere unei culpe sistematice a inteligenței. Rezultă astfel ideea conform căreia omul trebuie să respecte binele, chiar dacă nu-l iubește. Elaborarea masivă a inteligenței atrage atenția asupra tendinței de a interioriza datoria morală. Dacă imediata simetrie (între inteligență și morală) se destabilizează, normele moralei intră într-o lacună a viciului suprem: „viclenia”.

                „Regula vieții e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalității e suspendarea finală a timpului”. Știind definiția lucrurilor cunoaștem lucrurile în sine, însă nimic nu e cert în esența lor. Apar disfuncții verticale și discontinuie care dezbină psihicul uman. Prin natura lui, omul este o ființă cugetătoare, reflectată prin Trinitatea carteziană. El ajunge să diferențieze coerențele ascunse și totodată justificative: bine-rău. Cu o oarbă hărnicie mentală, „virtuțile intelectuale” răspund dihotomiei fanatice (bine-rău) printr-o absență a echilibrului culturii intervalului celor două sisteme. Umanitatea este o idee a intervalului; și anume că nu transcede prin simțul instinctului (ordinea primară), dar nici prin sub contemplarea sacrului (ordinea Trinității). Acest liber arbitru stă sub semnul sustragerii instinctului și accederii sacrului. Se deduce astfel, condiția echivocă a culturii: singura soluție realizabilă în conștiința umanului.

                Cultura apare ca o mediere între conflictele formelor scepticismului. Nu este un rezultat al soluțiilor sau sfaturi de viață. Cultura stabilizează starea de incertitudine în lipsa soluțiilor, a convingerilor, a castității. Latența contrariilor contravin moralei; astfel că virtutea este privită ca un stimulent esențial al energiei morale. Ea nu poate fi practicată dacă este inoculată de vicii; devine în acest context o echilibristică ezitantă, un episod crispat în spațiul incert dintre două sfere antagonice.

---TO BE CONTINUED---

Diletantismul ontic

Diletantismul ontic

Există o criză morală de o irelevantă splendoare în spiritul civic în zilele noastre. „Principii neutre”, o conduită paradoxală, un nume pripit; toate acestea par a încorpora etica circumstanțială a existenței umane. Etica, în adevăratul ei sens pur teoretic, este „aplicată” în cazul unui defect moral, al decăderii sinelui cartezian. Nimic mai halucinant decât libertatea de a ocupa totul în orice circumstanță, prin orice mijloc cu același „target”.

            Sesiunea străzii este un conținut înlănțuit în noduri pescărești. Dirijată de plăcerile carnale la fiecare apus de soare, competența morală se regăsește în clipa în care este în impasul de a fi uitată. Disfuncțiile naturii sunt stocate într-un miraj, în România cenușie, cu o experiență ne-ipohondră a vinei; un absolut nelegitim simțit în adâncurile ispitei.

            Înclin spre modelul mitic apoteotic: instinctul moral, coroborat cu „acasă”, determină astfel conștiința să se autodefinească prin individualismul universal. Episodul concludent, asupra solitudinii paradisiacei comuniuni, este următorul: Adam este izgonit din Grădina Edenului, din cauza propriei sale acțiuni: păcatul. Nașterea privilegiată este propria înfăptuire a morții. Conștiința devine astfel o slavă a independenței propriului ego. Colectivitatea instituie, prin excelență, un etic originar aflat în echilibrul dintre singurătate și propedeutica sensului vieții. Efectul acțiunii civile reprezintă eticul drept o robinsonadă a vieții.

            Realitatea este relativizarea virtuților: spiritul intuitiv se autodisimulează prin practicarea principiilor neutre impuse de vitalitatea gregară. Etica, ordinea născută din cunoașterea tranzitivă a absolutului, este euforia nestăpânită a agitației patetice, desprinsă din nevoile acute al fiecărui gnom uman.

Regia lumii este un teatru ieftin; imperativul drastic fundamentat pe cuvânt nu este altceva decât un obnubilant al divagației raționalului.