Dialectica psihanalitică

Dialectica psihanalitică

                Există împrejurări care accentuează o criză morală în zilele noastre. „Talentul moral uman”, în care nici verticalitatea virtuții și nici înălțimea inteligenței nu sunt suficiente pentru a străbate această existență, evocă o calitate suplimentară de a cunoaște conștiința umană dincolo de ea. Aproape nimeni nu mai vorbește despre „virtuți intelectuale”; dimpotrivă, omul contemplă adeseori la toate defectele pe care și le atribuie în unanimitate cu starea sa psihică. Aceasta nu înseamnă că toate episoadele vieții se privesc din unghiul denaturării ființei umane, ci din recunoașterea sinelui la nivel substanțial-fundamental: funcționăm constant printr-o nedemolabilă auto-complezență.

                Competența morală, care ne caracterizează, nu se resimte prin dezordinea proprie a destinului individual. Armonia firii omenești ar putea fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste. În acest caz, „păcatul originar” nu poate neîndreptăți virtuțile arbitrare. Orice criză morală, care pune accent pe caracterul impur al mefienței, dă naștere unei culpe sistematice a inteligenței. Rezultă astfel ideea conform căreia omul trebuie să respecte binele, chiar dacă nu-l iubește. Elaborarea masivă a inteligenței atrage atenția asupra tendinței de a interioriza datoria morală. Dacă imediata simetrie (între inteligență și morală) se destabilizează, normele moralei intră într-o lacună a viciului suprem: „viclenia”.

                „Regula vieții e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalității e suspendarea finală a timpului”. Știind definiția lucrurilor cunoaștem lucrurile în sine, însă nimic nu e cert în esența lor. Apar disfuncții verticale și discontinuie care dezbină psihicul uman. Prin natura lui, omul este o ființă cugetătoare, reflectată prin Trinitatea carteziană. El ajunge să diferențieze coerențele ascunse și totodată justificative: bine-rău. Cu o oarbă hărnicie mentală, „virtuțile intelectuale” răspund dihotomiei fanatice (bine-rău) printr-o absență a echilibrului culturii intervalului celor două sisteme. Umanitatea este o idee a intervalului; și anume că nu transcede prin simțul instinctului (ordinea primară), dar nici prin sub contemplarea sacrului (ordinea Trinității). Acest liber arbitru stă sub semnul sustragerii instinctului și accederii sacrului. Se deduce astfel, condiția echivocă a culturii: singura soluție realizabilă în conștiința umanului.

                Cultura apare ca o mediere între conflictele formelor scepticismului. Nu este un rezultat al soluțiilor sau sfaturi de viață. Cultura stabilizează starea de incertitudine în lipsa soluțiilor, a convingerilor, a castității. Latența contrariilor contravin moralei; astfel că virtutea este privită ca un stimulent esențial al energiei morale. Ea nu poate fi practicată dacă este inoculată de vicii; devine în acest context o echilibristică ezitantă, un episod crispat în spațiul incert dintre două sfere antagonice.

---TO BE CONTINUED---