Diletantismul ontic
Există o criză morală de o irelevantă splendoare în
spiritul civic în zilele noastre. „Principii neutre”, o conduită paradoxală, un
nume pripit; toate acestea par a încorpora etica circumstanțială a existenței
umane. Etica, în adevăratul ei sens pur teoretic, este „aplicată” în cazul unui
defect moral, al decăderii sinelui cartezian. Nimic mai halucinant decât
libertatea de a ocupa totul în orice circumstanță, prin orice mijloc cu același
„target”.
Sesiunea
străzii este un conținut înlănțuit în noduri pescărești. Dirijată de plăcerile
carnale la fiecare apus de soare, competența morală se regăsește în clipa în
care este în impasul de a fi uitată. Disfuncțiile naturii sunt stocate într-un
miraj, în România cenușie, cu o experiență ne-ipohondră a vinei; un absolut
nelegitim simțit în adâncurile ispitei.
Înclin
spre modelul mitic apoteotic: instinctul moral, coroborat cu „acasă”, determină
astfel conștiința să se autodefinească prin individualismul universal. Episodul
concludent, asupra solitudinii paradisiacei comuniuni, este următorul: Adam
este izgonit din Grădina Edenului, din cauza propriei sale acțiuni: păcatul.
Nașterea privilegiată este propria înfăptuire a morții. Conștiința devine
astfel o slavă a independenței propriului ego. Colectivitatea instituie, prin
excelență, un etic originar aflat în echilibrul dintre singurătate și
propedeutica sensului vieții. Efectul acțiunii civile reprezintă eticul drept o
robinsonadă a vieții.
Realitatea
este relativizarea virtuților: spiritul intuitiv se autodisimulează prin
practicarea principiilor neutre impuse de vitalitatea gregară. Etica, ordinea
născută din cunoașterea tranzitivă a absolutului, este euforia nestăpânită a
agitației patetice, desprinsă din nevoile acute al fiecărui gnom uman.
Regia lumii este un teatru ieftin; imperativul drastic
fundamentat pe cuvânt nu este altceva decât un obnubilant al divagației
raționalului.
No comments:
Post a Comment