Cinis et umbra sumus
Privește-o...ce dezmierdare dulce...e totuși schița mea. Cunoști sentimentul? Nu? Privește mai atent...dar...să nu pătrunzi nemijlocit.
Îngenunchiați stau inima și-amorul... Ce descriere cumplită și dulce! Imaginea este zugrăvită pe suprafața minții și șlefuită cu speranță... Pur și simplu o expresie plină de nevinovăție.
Ridici treptat privirea...ce simți? Emoții încheiate într-un profil îngeresc? Nu...întregul. Poate că...fără să știu de ce anume...divulgarea acestui secret ar putea costa prețul de-o clipă... Adică? Hmm...Mătăniile mele. Simt acele vuiete ale nopții devenind ecouri fără vis...simt cum palmele mi se întorc fără voință...simt șiragul depărtat fără durere...îmi simt corpul mult prea tânăr și făurit de basm și adormit sub clar de lună plină fericit, iar părul adiind pe veci zidit de fagurii stelelor neapuse-n miez de zi.
Dar sufletul? Ce veghe îți ascultă și șoptește? E-un înger mai închis decât o sărutare eternă?
Vedeam...atât pot spune...sub o lumină palidă, acel chip melancolic ca pe-un vis de-al meu scris în versuri. A trecut purtat de timp...fiindu-mi totuși suflet angelic de pază. Cum alina el noaptea, în ochii mei învinși de sentiment divin, acele negre străfulgerări nerostite. Deodată îi schimbă gândul în senin...atât de frumos era!
Tu l-ai vândut fără gloanțe? L-ai lăsat fără luptă? Dezleagă-l de singurătate și mersul în abisul morții. Nu privi înapoi. Ce vrei de la tine?
Deschise, cu dungi de lumină, ochii siniștri din oglindă. Săruta cu ei chipul aflat în chilia mea înghețată. Totul este o reflectare armonioasă adormită (profitând) printre rânduri. Ce copil naiv cuprins de taină și trecut prin dor și spaimă era! Îl văzuse...întins printre gene...ce perspectivă fericită...o mângâiere!
Shht! Lasă liniștea să se sfârșească...Iar bate la lumina unei vieți răscolite...Ce haos retras...
În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale. Ce chip de lume cunoști? Oamenii între oameni...nimicnicie. Sărmana copilă...ce cunoaște sub râul ce dizolvă puternic ochii săi atât de limpezi? Știi acea expresie de candoare din fața ta?...așezată lângă tine?...te familiarizezi cu ideea? De câte ori îți reapare în gând imaginea ei?
Neșters totul...O iubesc fără să știu? Ce-i amorul fără moarte?...dar iubirea de voiești?...lasă-i timp.
De-ar privi un actor acea aspră regularitate a pașilor răsunători ieșind din galeriile psihicului... Dar nu...De-ndată ar fi știut că este așezat lângă mine. Totul este o reconstruție fără privire, căci spiritul lasă simțirea să cadă: caracter puternic...Întreaga imagine îi juca acea libertate în prezența tabloului...îi servea inteligența. Zâmbesc.
Un ghimpe în inimă? Privește cu ochii minții, nu te ascunde sub aparenta viață. Trezește-te...nu uita de tine.
Îți întâlnesc privirea...esența vieții noastre este singura libertate către fericire. Nu-ți dau pace deloc. Îți cuprind mâna și o privesc încremenită. Fără a te uita în urmă, te joci cu prezența mea sub clar de lună. Pot ști eu? Cum ți-e inima?
O tânără copilă îmbrăcată în doruri simțite fără știință, cu ochi căprui ce-și stăpânește lumea, cu glasul său nebun de o șimțire suspinătoare. Nu pot fi...nu poți fi...Îți pare ciudat...trăiește doar prezentul. Am nevoie de tine total.
Dar...devino acea cale din cer, caldă și strălucitoare...căci privirea mea etern se va îndrepta către tine. Atunci când nu vei mai fi...cu-atât mai mult vom fi noi.
Îngenunchiați stau inima și-amorul... Ce descriere cumplită și dulce! Imaginea este zugrăvită pe suprafața minții și șlefuită cu speranță... Pur și simplu o expresie plină de nevinovăție.
Ridici treptat privirea...ce simți? Emoții încheiate într-un profil îngeresc? Nu...întregul. Poate că...fără să știu de ce anume...divulgarea acestui secret ar putea costa prețul de-o clipă... Adică? Hmm...Mătăniile mele. Simt acele vuiete ale nopții devenind ecouri fără vis...simt cum palmele mi se întorc fără voință...simt șiragul depărtat fără durere...îmi simt corpul mult prea tânăr și făurit de basm și adormit sub clar de lună plină fericit, iar părul adiind pe veci zidit de fagurii stelelor neapuse-n miez de zi.
Dar sufletul? Ce veghe îți ascultă și șoptește? E-un înger mai închis decât o sărutare eternă?
Vedeam...atât pot spune...sub o lumină palidă, acel chip melancolic ca pe-un vis de-al meu scris în versuri. A trecut purtat de timp...fiindu-mi totuși suflet angelic de pază. Cum alina el noaptea, în ochii mei învinși de sentiment divin, acele negre străfulgerări nerostite. Deodată îi schimbă gândul în senin...atât de frumos era!
Tu l-ai vândut fără gloanțe? L-ai lăsat fără luptă? Dezleagă-l de singurătate și mersul în abisul morții. Nu privi înapoi. Ce vrei de la tine?
Deschise, cu dungi de lumină, ochii siniștri din oglindă. Săruta cu ei chipul aflat în chilia mea înghețată. Totul este o reflectare armonioasă adormită (profitând) printre rânduri. Ce copil naiv cuprins de taină și trecut prin dor și spaimă era! Îl văzuse...întins printre gene...ce perspectivă fericită...o mângâiere!
Shht! Lasă liniștea să se sfârșească...Iar bate la lumina unei vieți răscolite...Ce haos retras...
În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale. Ce chip de lume cunoști? Oamenii între oameni...nimicnicie. Sărmana copilă...ce cunoaște sub râul ce dizolvă puternic ochii săi atât de limpezi? Știi acea expresie de candoare din fața ta?...așezată lângă tine?...te familiarizezi cu ideea? De câte ori îți reapare în gând imaginea ei?
Neșters totul...O iubesc fără să știu? Ce-i amorul fără moarte?...dar iubirea de voiești?...lasă-i timp.
De-ar privi un actor acea aspră regularitate a pașilor răsunători ieșind din galeriile psihicului... Dar nu...De-ndată ar fi știut că este așezat lângă mine. Totul este o reconstruție fără privire, căci spiritul lasă simțirea să cadă: caracter puternic...Întreaga imagine îi juca acea libertate în prezența tabloului...îi servea inteligența. Zâmbesc.
Un ghimpe în inimă? Privește cu ochii minții, nu te ascunde sub aparenta viață. Trezește-te...nu uita de tine.
Îți întâlnesc privirea...esența vieții noastre este singura libertate către fericire. Nu-ți dau pace deloc. Îți cuprind mâna și o privesc încremenită. Fără a te uita în urmă, te joci cu prezența mea sub clar de lună. Pot ști eu? Cum ți-e inima?
O tânără copilă îmbrăcată în doruri simțite fără știință, cu ochi căprui ce-și stăpânește lumea, cu glasul său nebun de o șimțire suspinătoare. Nu pot fi...nu poți fi...Îți pare ciudat...trăiește doar prezentul. Am nevoie de tine total.
Dar...devino acea cale din cer, caldă și strălucitoare...căci privirea mea etern se va îndrepta către tine. Atunci când nu vei mai fi...cu-atât mai mult vom fi noi.
