Scintilaţia Eului

Scintilaţia Eului

     "Cea mai înalta treaptă posibilă în cultura morală este atunci când recunoaştem că ar trebui să ne controlăm gândurile."-Charles Darwin

Cuvintele tale s-au reflectat perfect în citatul acesta. Cu ajutorul tău am înţeles în sfârşit să fac distincţia între cunoştinţă şi înţelepciune. Că sunt "lucruri" total distincte. Şi totuşi, mai am multe de făcut înainte de a înţelege ceea ce "am văzut" până acum. Mi-am dat seama că am trăit până acum fără a mă trezi, că mintea este doar un reflex şi că nu există momente obişnuite, pentru că niciodată nu pot spune că nu se întâmplă nimic.

Fiecare acţiune are preţul şi plăcerea sa. Acum că recunosc oarecum aceste laturi, pot afirma cu desăvârşire că un erou în devenire devine obiectiv şi responsabil pentru acţiunile sale. Îţi poate suna cunoscută sintagma, pentru că oamenii care sunt cel mai greu de iubit sunt de obicei cei de care ai nevoie cel mai mult. Te-aş întreba de ce nu ai încercat să îmi spui în faţă că este mai bine să stăm în distanţă. Suntem prieteni? Posibil ca răspunsul să fie pozitiv într-o oarecare măsură. Ei bine, acum că suntem "la distanţă" nu mai încercăm activ să ne ucidem reciproc.

Probabil te întrebi de ce am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Nu e ceea ce gândeşti, e o "altfel de scrisoare". Şi ai avut dreptate. Nu am nevoie de o scrisoare de "ADIO" sau de o inspiraţie literară pentru a o face. E o scrisoare de "ELIBERARE", de deshidratare în pace a ceea ce am fost cândva...Mi-am pus întrebarea "De ce ai refuzat să auzi de scrisoarea iniţială?". Primul gând venit în minte a fost "Nu sunt de acord cu faptul că te alegi pe tine însăţi." Dacă aş fi făcut-o, probabil nu mi-ai fi oferit şansa cu adevărat să îmi iau "rămas-bun".

În ciuda a tuturor celor întâmplate între noi, mi-ai demonstrat cum să fac să fiu conştientă de alegerile mele şi responsabilitatea acţiunilor proprii. Tu m-ai ales pe mine şi eu pe tine, e reciproc. Datorită ţie am ajuns să-mi ascult propria intuiţie. Ceea ce am spus mai sus legat de persoanele care sunt cel mai greu de iubit, mă refeream la cunoaştere. Înţelepciunea însă, înseamnă practică. Nu contează care este acea persoană, trebuie să o priveşti cu acei ochi pentru a-ţi da seama cum este şi ce merită.

Mă debarasez treptat de trecut şi viitor, fiindcă prezentul e "muchia de cuţit". Când am o frică trebuie să folosesc sabia, să-mi suflec mâinile şi să analizez mintea; să omor toate regretele şi fricile şi tot ceea ce trăieşte între cele două sfere ale timpului. Apreciez atitudinea ta. Eşti un luptător care nu renunţă la ceea ce iubeşte, ci îşi găseşte iubirea în ceea ce face. Totuşi, un luptător nu înseamnă perfecţiune, victorie sau invulnerabilitate. E vorba de vulnerabilitate absolută. Acesta este cu adevărat curajul. În tine sincer nu l-am văzut. Dar am văzut diferenţa majoră dintre noi: un războinic acţionează, un prost reacţionează. Un lucru e cert în toată discuţia aceasta: că accidentul este antrenamentul fiecăruia. Că viaţa înseamnă alegere. De aceea fiecare poate să aleagă să fie o victimă sau orice doreşte şi-i place. Fie că acţionăm sau reacţionăm e la alegerea noastră. Indiferent dacă obţinem sau nu ceea ce dorim, tot suferim. Suferinţa apare pentru că nu suntem capabili să păstrăm pentru totdeauna.

Îmi pare rău. Am crezut că sunt "tare", dar nu sunt. Pentru că am încercat să renunţ la toată situaţia dintre noi, dar nu am putut. Cu ocazia aceasta am observat că viaţa are trei reguli: paradoxul, umorul şi schimbarea. Cu timpul le voi descoperi pe toate. Iar ca să obţin fericirea nu am nevoie de scop. Fericirea se regăseşte în călătorie, nu în destinaţie. Dacă îmi voi urma fericirea, atunci "universul" îmi va deschide uşi acolo unde altădată erau ziduri, iar gândurile vor deveni lucruri. Într-un final voi deveni ceea ce vreau să devin.

Să ştii că mintea ta poate concepe orice şi realiza; toată puterea vine din interior şi prin urmare o poţi controla. Nimic şi nimeni nu îţi poate impune să faci sau să nu faci ceva. Tu îţi creezi propriul univers, pe măsură ce înaintezi. Nu ai nevoie de aprobarea sentimentelor, ci doar de raţiunea ta de a fi. Ca să reuşeşti să te făureşti pe tine însuţi trebuie să faci doar primul pas. Nu ai nevoie de o perspectivă amplă să vezi toată scara sau drumul, ci doar să faci primul pas în credinţă. Fie că gândeşti că poţi reuşi sau nu, ai dreptate în ambele cazuri. Dar satisfacţia interioară, fericirea lăuntrică este cea care îţi alimentează succesul. În adevăr, nu există ceva ce nu poţi fi sau face sau avea. Eşti propriul creator şi ai ajuns unde eşti datorită voinţei tale puternice de a fi în locul respectiv.

Cred în tine că poţi fi mai mult de atât. Îţi doresc să te simţi bine zi de zi şi să reuşeşti în continuare. (Take care of you; feel good). "Rămas-bun" sau "Adio" nu va exista din partea mea. 

Limita pură intangibilă

                                             

          Limita pură intangibilă

             Mă întorc tot mai adesea la ideea că necesitatea şi universalitatea sunt mult prea relative. De ce să trezesc mereu ploi când pot da soarelui şansa de a răsări în locurile întunecate? Nu mai privesc înapoi, mă las cuprinsă de eristică. Odată ce schimbarea s-a produs, într-o oarecare măsură, realitatea hermeneutică nu poate reveni întocmai la starea iniţială. Totul devine relativ, indiferent de motivele ivite. Aş spune că rămâne un hazard în intersecţia stărilor noastre, însă imperativul propriu pe care mi-l invoc e biruit înainte ca evoluţia să-şi schimbe direcţia. Mi-e clar cursul urmat în conştiinţa mea. Între imaginea din suflet şi energia indefinită pe care o transmiţi se naşte un raport-cronometru, definind voinţa unică a viziunii involuntare eului străin. Esenţa e de mult compromisă. Revăd estetica escatologiei prin dihotomia dogmatică.

            Gestul schiţat pentru închiderea parţială a trecutului prezent se resimte permanent ca-ntr-un război ale dispoziţiilor din tinereţe. Nu mă pierd în aluziunile judecăţii transcendentale, însă paralelismul logic structurat prin cauzalitatea morală implică, într-un anumit fel, conformitatea cu raţiunea "noastră". Preexistenţa care o zăream adeseori, numai prin gânduri, invocă o preponderenţă sensibilă. Am înţeles aşteptarea schimbării: "observaţiile asupra sentimentului, frumosului şi sublimului". Locul nu-mi era aici; e un cadru mult prea vulgar. 

            Pentru mine, omul este întotdeauna om. Resimt demnitatea umanităţii la nivel de intelect, la orice pas, la orice simţire şi cuget. Omul care are simţul frumuseţii şi demnităţii umane conştientizează că adevărata virtute echitabilă este potrivită cu temperamentul acelei persoane care se sustrage realităţii exterioare şi nu se încrede decât în propriile inferenţe.

           Mă lovesc de zidul din dreapta mea. Analizez fiecare detaliu asemeni unui punct matematic. În mod indisolubil, materia este contopită cu intuiţii imediate. S-ar putea confunda măsurătoarea timpului petrecut în faţa lui. Direcţiunea viitorului destăinuie lipsa unei scene bine construite. Fiecare moment petrecut în acel loc redă infinitul trecutului prin cuvinte-concepte. Este o continuitate cu elementele antecedente ale amprentelor surprinse pe zid. Lucrarea nu este perfectă, astfel că armonia conferă un peisaj rustic. Un asemenea timp nu se poate imagina decât sub forma unei linii infinite. Fac distincţia între intuiţia artistică şi intuiţia imediată. Mă-ntreb de existenţa acestui izvor destructiv. 

            "Ne-necam mereu în acest fluviu, deşi călătorim pe mare". Zâmbesc prin tragedia vieţii reprezentată printr-o luptă grea şi întinsă. În abstenţiunea materiei inerte este de fapt o realizare precedată de optimism. Dacă rămân o pulbere fragmentată în timp şi spaţiu, atunci doar inima n-o să-mi mai bată prin natura sa în durata pură. În adâncul din urma realităţii mele cer doar visele în care probabil nu mai cred, însă le voi păstra în inventariatul minţii.