În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale

„Asupra noastră păstrăm tăcerea.” – Baco de Verulamio

            Rațiunea omenească se simte într-un anumit grad al cunoașterii, într-o condiție îndepărtată de granițele experienței, într-o natură metafizică a operei liberului arbitru. Ea dă naștere cunoștințelor și simțurilor absolut empiric prin care schimbarea se autodefinește ca un concept ce nu poate fi dedus decât din experiență. Hipertrofia formalismului logic, în acest caz, lasă loc gândirii ce poate fi scoasă din judecata analitică și nu din descompunerea conceptului imperativ al nivelului temporar limitat al înțelegerii.

            Relațiile de influențare sunt relații impersonale, iar esența lor rezultă deopotrivă din interacțiunea umană și socială a rolului, funcției și statutul pe care îl joacă fiecare individ în comunitate cu semenii săi. S-ar face abstracție de orice conținut empiric, dacă se ține seama de zoon politikon. Reprezentările realității se atribuie acțiunilor conștiinței umane în conformitate cu intelectul pur tangibil la cunoștințele rațiunii empirice și pure. Nicio știință nu poate determina capacitatea omului în lupta cu legile morale intrinseci, cu obstacolele sentimentelor, cu repaosul înclinațiilor și logica aplicată a pasiunilor; toate consstituite de relațiile de influențare ale efectelor cauzale universale (convingerile ce reies din subsumarea cunoașterii exterioare).

            Obiectivitatea valorilor și atitudinilor trebuie să se învețe în diversele contexte sociale concrete, individuale, în urma cărora elevii să se autodefinească prin acțiunile lor. Aceste ocazii au nevoie de principii empirice și logice corespunzătoare valorilor afective (componente cognitive), respectiv de principiile pur raționale (componente conative). Actualmente, realizările superioare ale elevului se datorează raporturilor de interrelaționare, dar și a influențelor externe cu particularitățile interne; experiența din mediul academic ce se răsfrânge asupra lui îi denotă o latură pozitivă în făurirea personalității sale. Intelectul comun, dacă se bazează pe o intuiție iluzorie venită din lumea comunității, se ipostaziază nu în gândire, ci în întinderea concepției celorlalți. Toate celelalte idei, aflate în individualitatea umană, se numesc simțuri interne prin care sufletul trezește fenomene eterogene ce se întind dincolo de modificările sensibilității externe ale semenilor.

            Examinând acțiunile ce reies din relațiile de influențare, se ajunge la un punct de vedere transcendental ce poate fi înțeles a priori în ele însele. Expresia lor oferă o perspectivă determinată de ansamblul cunoașterii posibilității de evoluare a personalității; astfel, reprezentările derivate din ideea de existeță a acestor relații se extinde dincolo de sfera sa. Realitatea însăși are o forță aparte în urma căreia agentul social nu poate trece sub tăcere criteriul său empiric atunci când intră în relațiile cu ceilalți elevi sau a personalului ce contribuie la schimbarea comportamentului instinctual; ci acesta trebuie să-și pună în evidență educația prin acțiune și nu prin permanența fenomenului valabilității universale. Subiectul prim al cauzalității sociale nu presupune căutarea răspunsului în gama largă de manuale sau activități și forțe circulatorii, ci de a-și procura o deducție temeinică pentru sinele său real.

„În ziua rezonanței, fiecare miroase întregul naturii sale”. - Alexandra Luca

            În ansamblul timpului, omul este făuritor de concret și abstract, de geneza propriei sale exitențe; adică măsură a tuturor lucrurilor ce străpung imposibilitățile morale în etici constructive. Intelectul nu este un fenomen pe care orice percepție produce schimbarea, ci o mărime a posibilitității de a crea efecte dincolo de orice timp (universal). De aici rezultă o unitate a apercepției schimbărilor ce atrag după sine inevitabil existența empirică a raporturilor de timp pentru orice împrejurare echivocă. Starea intermediară crește timpul de la momentul inițial, când se realizează educația, și până la terminarea determinării simțului interior când intervine relația exterioară ce influențează cunoașterea apriori. Nimic nou în definirea Eului și nimic răsuflat în evocarea experienței aposteriori.

            Orice schimbare nu este astfel posibilă decât printr-o reconstrucție a psihicului, căci spiritul lasă simțirea să se prescrie deducției raționamentului intelectual. Se subsumează, în acest sens, cunoașterea sub semnul regulii cu ajutorul capacității de judecată a înfiripărilor umane ce se regăsesc sub privirea altor cunoștințe și idei ludice. Reflectarea chipului angelic bate în lumina haosului cauzalității universale, ceea ce denotă imperiosul caracter suprimat de înțelegerea abstractă a unor emancipări mult prea anoste. Individul se divide cu Sine în momentul interacțiunii cu o altă Idee ermetică și își definește caracterul prin dorința de individualizare cu experiența realității mult prea arbitrară. Consecința se autoimpune în nota intermediară a suflărilor aflate sub aparenta viață. Simțul realității (în antagonismul lumii sensibile cu lumea exterioară) se camuflează în susurul flegmatic al colectivului, iar simțul moral se preschimbă în nonconformismul evolutiv al sălbăticiei instinctuale.

            Unitatea umanității devine astfel o elită dezirabilă a vieții unice în care individul este singura ființă aflată la clapele sale. Decizia este o judecată conflictuală și, din acest punct de vedere, prezența cognitivă consolidează tresărirea involuntară a întrebării „Cine sunt eu cu adevărat?”.

Spontaneitate absolută

Spontaneitate absolută 

„Capacitatea de a învăța, atât a omului cât și a animalului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere și ereditate.”

-         Woodwoth Marquis

Conștiința de sine se dorește a fi în adevăr; ea pretinde astfel propria recunoaștere a ființei într-un raport subiectiv-funcțional. Dacă răspunsul raporturilor sociale nu se identifică prin scindarea și imanența unghiului fiecărui eu individual-social, atunci existența a posteriori rămâne opacă socialului universal, iar conștiința de sine nu depinde de altă conștiință (putem afirma asemeni concepției lui Heghel că „dialectica transformării certitudinii conștiinței de sine în adevăr, prin raportarea la conștiința altuia” nu mai reprezintă o uniformizare a omului aristotelic, ci un individ cu impulsuri instinctuale naturale). Oricât s-ar dori explicarea unei ființe raționale pure în stare naturală nu se poate, fiindcă omul nu poate exista decât ca OM: el trece prin filtrul rațiunii, ceea ce îi conferă aureola liberului arbitru.

Relațiile socio-afective reprezintă un proces evolutiv de influențare lăuntrică, superior animalului într-o manieră activă și rațională. Sub influența acțiunilor variabile ale mediului exterior, contingența empirică s-a regresat oarecum sensibilității. Învățarea este fundamentată pe concepția despre cogniție, mai exact, ca procesare/asimilare de informații. În această situație, mintea umană reprezintă un adevărat procesor de informație, iar învățarea asemeni unei achiziții „a reprezentărilor mentale”. De aici se poate deduce că educația bazată doar pe relațiile socio-afective este o adevărată paradigmă: mintea este asociată unui hotar inseparabil de rațiunea omenească în care informațiile sunt cultivate întocmai unor semințe (procesul de control și îngrijire este unul amplu și complex, iar fluxul informațiilor trebuie să fie divizat în mai multe subramuri); cogniția surprinde procesele cognitive ce sunt tratate ca recunoaștere a gradului fiecărei informații în parte, astfel încât tratarea ei să fie asemeni unui proces de prelucrare în care ieșirea/terminarea unui proces cognitiv să devină intrare pentru un alt proces cognitiv (această idee este preluată de la Mayer); învățarea este comparată cu sistemele de lucru ale unui întreg mecanism de lucru automatizat, sisteme ce constau în compartimente discrete de informație (acestea își joacă fiecare rolul pentru care a fost conceput, astfel încât sistemul ca întreg să reflecte diverse expuneri mentale).

Această reprezentare expusă mai sus nu trebuie luată ca atare, întrucât relevă doar o elucidare standard a procesului de învățare, prin care relațiile socio-afective sunt suprimate de rațiunea însăși în întreaga sa valorificare internă. Se face astfel trecerea de la mecanismul standard de învățare la dezvoltarea înțelegerii acestui sistem trecut prin filtrul rațiunii în ameliorarea stării lăuntrice („o iluzie naturală” inevitabilă pe care omul o surprinde în activitatea sa existențială). Prin interconectarea lumii sensibile cu rațiunea minții, învățarea conduce la descoperirea mijloacelor prin care omul se poate defini și construi pe sine însuși, dar și la participarea activă în societate pentru a da naștere unei lumi sociale în care el se formează și își ajută semenii să coexiste cu el.

În cazul relațiilor socio-afective, intelectul (în contact cu mediul ambiant) este o facultate a unității stărilor Eului, iar rațiunea este facultatea unității legilor intelectului suprimate principiilor universale. În acest sens, conștiința nu se răsfrânge imanent experienței, ci pur intelectului pentru a naște a priori stări, cunoștințe, idei, sentimente ce variază de la caz la caz. Implicarea procesului cognitiv în învățare are nevoie de instrumetar și de înțelepciunea îndestulată, sferică și talentul disjunctiv. Acesta nu se axează doar pe stimulul intuitiv, ci trasnformă experiența într-o autonomie reciprocă a socialului. Behaviorismul accentuează  procesul învățării prin reflexiile socialului pe baza cooperării și a comportamentului.  Natura nu este o suficiență dogmatică, ci o rațiune pură ce se răsfrânge în forțele externe ale individului.

Spontaneitate absolută –

Propedeutica reprezintă o întreagă antinomie a rațiunii ce se bazează pe un argument dialectic, menit a face distincția între condiționarea existenței în toate formele ei și progresia empirică prin simțiri. Această judecată analitică este un postulat logic al rațiunii aflat în exterirul sferei transcendentale. Fiind toate judecățile determinate, formate din concepte intelectuale sau funcții logice substanțiale, activitatea „corespunde unei exigențe de transformare calitativă impusă aparatului psihic datorită legăturilor sale cu corporatul și cu intersubiectivitatea” (această metaforă a psihologiei denotă eul din orice gândire, o expresie complexă a activității psihice conturată de conduita umană, dar și de comportamentul conștiinței).

Trebuie să facem distincția între reflexia logică (comparatio) și reflexia transcendentală (reflexio) pentru a determina funcțiile proprii ale intelectului. Intervenția instructiv-educativă a profesorului are rolul de a modela comportamnetul elevului care se identifică cu un vulcan complex și incognoscibil. Personalitatea omului este asemeni unei insule pe care natura, în individualitatea sa, o surprinde printre granițe imutabile. Comportamentul trebuie descifrat pe fundamentele psihologiei educaționale (instruirea, educarea, relații de intercomunicare, relații de intercunoaștere, relații socio-afective, relațiide influențare etc). Oceanul vast din jurul insulei este adeseori o iluzie plină de stereotipii perceptive și arhetipuri universale, emoții și fenomene, structuri de tip afectiv-simpatetice etc. Adevărata față a iluziei se află într-o ceață densă, ceea ce reprezintă de fapt relațiile de influențare din lumea exterioară (obiectivă). Aceste iluzii prezintă o concepție aparentă de insule noi, ceea ce nu fac altceva decât să deruteze navigatorul novice aflat într-o expediție, aflat într-o aventură spre a descoperi Noul fără a avea neapărat o țintă sau fixate anumite target-uri.

Limitele cunoașterii impun precauții în aplicarea definitorie a psihologiei în expunerea activității didactice, întrucât (explicabil) omul învață priceperi, obișnuințe, valori, sentimente, priceperi, atitudini, cunoștințe. Acestea îl determină să își aleagă coordonatele propriei imagini și să se învețe pentru a se dezvolta ca om.

Iluzia libertății instalează în conștiința individului o cauzalitate fără cusur ce străfulgeră conduita normală a regulilor spre o eficiență desăvârșită, singura conduită ce formează o unitate a experienței universale. Prin urmare, această eliberare de adevăr este de fapt o ficțiune fără fundament. Relațiile socio-afective în acest sens contrazic lăuntricul uman în generalitatea sa nelimitată prin spontaneitatea absolută a tresăririlor transcendentale, fără de care în cursul firesc al naturii raționale, seria succesivă a fenomenelor individului nu se regăsesc în propria cauzalitate. Ele se interferează cu voința și starea naturală a nevoii de a se defini ca specie umană, ca individualitate printr-o educație postulată în condiția posibilității: izvorul posibilelor încercări ale rațiunii.

Dihotomia subiectului etic

Dihotomia subiectului etic

Moralitatea înțeleasă în sens amplu se regăsește adesea într-un delir al universalității. În acest sens, societatea (etichetată ca fiind cea mai bună soluție în definirea individului uman aflat în Sinea lui) împiedică adesea șansa ființei raționale de a se manifesta ea însăși în individualitatea sa, fiind subordonat principiilor pozitive conform contractului social evocat de Jean-Jaques Rousseau. Omul este condamnat astfel la contemplarea (a-și cugeta existența) celor mai profunde gânduri, iar acțiunea sa morală să se revendice atât pe principiul axiologic, cât și pe principiile subiective ale acesteia (ale moralității); aceastea fiind: responsabilitatea, voința, libertatea, judecata etc. Totuși, sistemele morale sunt utile în măsura în care impun fiecărui individ uman o disciplină corectă a voinței sale, după cum susținea și Nietzsche. Morala face parte din revoluția modului de gândire, din natura omului în conformitate cu principiile judecății intelectuale sistematizate într-un stat.

            Metafizica, planul schițat după legea necesară, se transpune printr-o cunoaștere rațională speculativă cu totul iluzorie și care se scrie deasupra existenței învățate prin simple concepte. Rațiunea însăși trebuie să fie elevul metafizicii, întrucât în ea se formează echilibrul neîncetat al cunoașterii a priopri pe care legile universale le confirmă prin experiența necesară. Atunci când echilibrul se simte instabil, răspunsul se regăsește în  sfera metafizicii. Diferența majoră este că rațiunea nu sesisează decât ceea ce creează ea în propriul plan și se conduce astfel după judecata însăși bazată pe unele principii constante în afara naturii.

            Problematica relațiilor socio-afective și a relațiilor de influențare este o problemă a conștiinței în sine. Cunoașterea în perspectivă a comportamentului mobilității se bazează pe factorii din interior și se concep asupra subiectivității umane, asupra actelor și faptelor umane. Omul trebuie privit asemeni unui supraom al proiectului umanist care trebuie să devină un fenomen contingent. Acesta își asumă sensul adevărului substituit socialului și contemporanului. Lumea obiectivă pe care o înțelege este dotată cu o rațiune inteligibilă prin care doar rațiunea pură dă legea, fiind înstrăinată de lumea sensibilă; iar omul se simte el însuși numai intelectual (lumea sensibilă îi conferă subiectivismului fenomenul însuși al manifestării individuale în esența sa comportamentală). Ceea ce este posibil în real este ca omul să se conceapă ca inteligență dotată cu o voință proprie și personală (se contrapune metafizica sensibilului cu latura inteligibilă). Acțiunile pe care le concepe individul uman sunt considerate esențiale prin ele însele, dar nu prin stimularea sensibilă care se naște. Acestea formează o rațiune pură ce reprezintă, de fapt, cauzalitatea nemijlocită și categorică a înclinațiilor și impulsurilor ce nu afectează limitele voliției lui ca intelect, ci o rațiune practică prin scăpările lumii sensibile.

În mod frecvent, se constată o anumită disproporție între anvergura problemelor etice și tratarea lor laconică (adeseori ignorate și lăsate într-o permanentă stare de neant). Ansamblul normelor sociale denotă o accentuată criză morală prin care umanitatea contemplă adeseori defectelor sale fără a se orienta spre crearea unui echilibru benefic. Aceste delimitări elementare expun un sistem care deține „rețetele de viață” spre a le livra lumii. De la „homo faber” s-a trecut la „homo sapiens” și dincolo de el. Știind ceea ce este de făcut, potrivit principiului liberului arbitru, este ușor de înțeles ce are omul de realizat: datoria sa morală de a crea un mediu prielnic pentru semenii săi într-o societate etică bazată pe dreptul pozitiv. „Ceea ce aduce un avantaj adevărat și durabil este învăluit totdeauna, dacă el caută să se extindă asupra întregii existențe, într-un întuneric de nepătruns și reclamă multă prudență, pentru a adapta regula astfel determinată, prin iscusite excepții, fie și numai într-un chip suportabil, scopurilor vieții”. Prin aceasta se înțelege că legea morală poruncește fiecăruia ascultarea cea mai punctuală, iar omul trebuie să și-o făurească tot mai frumos pentru ca adevărul și siguranța să fie dincolo de bine și rău: să fie echilibrul universal.

Cunoașterea este o unitate empirică a conștiinței ce se raportează la un fenomen intelectual cu ajutorul simbiozei reprezentărilor experimentale. In concreto, numai valabilitatea obiectivă este sugestivă în acest sens. Referindu-ne la raportul dintre două concepte (substituindu-se una pe alta): lumea empirică cu generalitatea abstractă a înțelesului intuitiv conștient – asigură o facultate reală bazată pe obiectivitatea substanței a posteriori. Noi înșine nu putem judeca, prin conștiința însăși, dacă suntem permanenți conectați la sufletul eului nostru, fiind străini de reprezentarea personalității apercepției semenului.

Libertatea, în sens cosmologic, reprezintă capacitatea de a surprinde cauzalitatea relațiilor socio-afective, respectiv relațiile de influențare, - care potrivit legii naturii – este determinată în timp de ideea transcendentală pură a posibilității realizării oricărei experiențe din realul universal. Rațiunea astfel, își creează o idee specifică axată pe o spontaneitate antinomică care începe din sinteza eterogenului însuși și acționează fără a avea o cauză anterioară pentru a o defini concis pentru mentalitatea celorlalți. Pur inteligibil, atitudinile Eului sunt resimțite în conștiință sub diferite stări antropomorfe: în înțeles omogen, aceste ființări cognitive au un dialect specific (acesta comite o ignoratio elenchi). Evocă un paralelism critic spre redescoperirea emoțiilor într-o dovadă ontologică specifică: emoții – fapte de conștiință care răspund de fapt atitudinilor novice ale Eului.

Pentru ca omul să acționeze cu o voință practică, trebuie ca aceasta să aibă o independență a libertății, iar constrângerea impulsurilor sensibile să se manifeste prin aportul experienței socio-interacționare. Privită din perspectiva Lumii Sensibile, voința umană este predominată de stări emotive atunci când este afectată patologic (adică de o mobilitate afectivă între arbitrium sensitivum și arbitrium liberum). Dacă latura instinctuală pură este reprezentată de arbitrium brutum (animalică), omul transcede spre o conștiință definitorie pentru existența sa în univers – arbitrium liberum (având liberul arbitru de la Creatorul Său).