Ermetismul ontic al omului
Oricare ar fi conștientul naturii
noastre și indiferent cum s-ar raporta omul la viața însăși, el este făuritor
de identitate și întemeietorul metafizicii moravurilor. Omul individual este
"emblema unei legi", astfel încât întreaga sa aureolă se transpune în
conturarea ideii de integritate. Legea existențială care gravitează generalul
poate fi exemplificat prin trei piloni: în sens alegoric, în sens esoteric și
în sens literal.
Integritatea nu se rezumă doar la
ideea de a acționa corect sau greșit, ci se transpune în ideea de a înțelege
acțiunile individului în raport cu lumea sa lăuntrică și societate. Universalul
coexistă cu omul individual. În integritatea umanității sale, universalul este
cuprins de un patetism intelectual prin care dă naștere genezei raționale.
Destinul omenesc nu trebuie să se răsfrângă și să se risipească în universalul
legii pe care îl creează și căreia i se dedică. În ceea ce privește acțiunea
omului, aceasta este fiica timpului său de care răspunde.
A fi integru presupune a acționa
astfel încât norma personală să transcendă în legea universal valabilă. În
acest sens, viața legii se metamorfozează din „sentință” în „făptură”. Omul
este un cumul de acțiuni care se dispersează în funcție de capacitatea sa
intelectuală, interpretând realitatea ca pe un EU dezirabil lui. Individul se
divide astfel de el însuși, fiind permanent culminat de liberul arbitru. Asemeni
lui Meursault, omul intră în sfera trilogiei cunoașterii, devenind dintr-un ins
absorbit de onestitate, puritate, inocență într-un ins prin care „manifestarea
insensibilității” este anostă. Se face distincție între extremitățile efigice
ale vieții. Aceasta este imaginea integrității: un proces în care viața
surprinde momentele critice – totul este adevărat și nimic nu este adevărat.
Întrebarea care definește
integritatea este următoarea: „Cine sunt eu cu adevărat în totalitatea
acțiunilor mele care se răsfrâng în mine, în tine și în întreaga societate?”.
Oricâte răspunsuri s-ar oferi, niciunul nu poate elucida adevărata valoare:
Omul nu poate exista decât ca om. El se transpune vieții prin filtrul rațiunii,
ghidat de instinctele naturii: contopirea lui Homo Faber cu Homo Sapiens.
Trăind într-o exegeză allegro a vieții, individul uman își marchează ultimul
moment prin ascensiunea gândului universului care l-a consacrat și înstrăinat.
Redempțiunea sa rămâne totuși doar umanul.
Integritatea
este o proiecție mistică în rațiunea societății și critică în conștiința omului.
Valoarea morală a integrității străbate făgașuri încă necunoscute de Stat.
Societatea trebuie să identifice individul în toată sălbăticia sa naturală prin
care își exteriorizează Eul lăuntric. Este un joc ludic a conștiinței umane
care, atunci când încalcă normele morale, se “cere” vindecarea ei printr-o
neobosită diferențiere. Adevărul care se manifestă în acest context este faptul
că știința generală a “tratamentului” trebuie să se adapteze la singurătatea
cazului în care se află individul. Se evocă imperativul moral absolut “Învață
să fii tu însuți!”, astfel încât omul să se reintegreze societății când a
încălcat principiile statului. Legile care au luat naștere în urma contractului
social au devenit o biografie a Spiritului Uman. S-a dorit făurirea identității
unui OM nou, distinct de omul natural condamnat la libertate și pretutindeni
înlănțuit. Tot procesul contractualist este de natură empirică.
Trebuie să înțelegem faptul că din partea
integrității ca valoare etică fac parte acele acțiuni ale ființelor raționale
care nu trebuie să fie comparate cu același subiect al sistemului statului, ci
puse în balanță cu acțiunile ale altor subiecți. În acest sens, se poate
stabili o idee obiectivă a acțiunii, iar odată cu această perspectivă
raporturile care variază între ele pot naște forme noi ale normelor de
conduită. Efectul raportului este acela de a analiza din punct de vedere
obiectiv acțiunile individului intrat în contact cu alți subiecți. Astfel,
acțiunilor sale imorale (ale individului) nu i se vor mai impune “omisiunea”
proprie-însușită, ci “impedimentul” agenților activi cu care a intrat în
contact, dar și subiecții determinați de stat de a păstra buna desfășurare a
conduitei etice. Se face distincția între acțiunile subiecților participanți la
raportul respectiv. Dacă se constată că acțiunea contravenea bunelor moravuri,
nefiind conformă cu principiile etice ale societății respective, atunci poate
interveni o acțiune din partea celorlalți compatibilă cu ea pentru a restabili
echilibrul moral. În schimb, dacă acțiunea nu afectează libertatea și
conștiința celorlalți agenți ai statului, atunci (conform principiului etic)
societatea formată din subiecții ei nu poate interveni cu o acțiune
incompatibilă asupra subiectului inițial. Rezultatul acțiunilor agenților
statului impun o coordonare obiectivă prin care se dorește, se analizează și se
pune în practică acel ansamblu de variabile (posibilități și imposibilități) de
poziție față de mai mulți subiecți aflați în aceeași conjunctură, în situații
asemănătoare sau pentru prevenirea unor întâmplări.
Cinis et umbra sumus!
Comportamentul uman nu are o nișă care poate fi
divizată de doi piloni, ceea ce îi conferă unicitate și o aură incognoscibilă.
În societate se pune accent pe următoarea idee: fiecare om să creeze în sine o
nouă ființă. De fapt, în societate se făurește un nou “zoon”; o prelungire
existențială a Legii Absolute coroborată cu atributele vieții din starea
naturală a omului. Se recunoaște simetria dintre zoon și logos,
ceea ce explică “viața” însăși respirată de individul plenar. Fără existența
plenitudinii, legea devine o realitate vidă, o prescripție neînsuflețită, fără un fundament real și fără
un țel definit.
Rigoarea inexplicabilă a substratului uman codifică Spiritul volant!
Simetria dintre integritate și responsabilitate nu are
cale de mijloc. Acțiunile individului nu pot fi privite decât pe două fronturi:
parte subjecti (surprinde sfera moralei) și parte objecti (surprinde
sfera juridică). Simetria reiese din faptul că etica unește aceste acțiuni ale
individului și le relevă valoarea lor adevărată. Se interferează și complexul
de credințe și dogme care are rolul de a îndeplini anumite funcții în sistemul
conduitei. Deși se rezumă la anumite moduri de “înfățișări” ale comportamentului
uman, acest complex se divide în moral-juridic. Simetria implică în mod
constant raportul transubiectiv dintre integritate și responsabilitate. Dacă
subiectul poate să întruneasacă anumite atribuții de ordin juridic, atunci se
adaptează și poate îndeplini funcții și față de alți subiecți. Capacitatea de a
analiza din punct de vedere juridic se rezumă la acțiunea de a cere anumite
valori de la alți subiecți ai societății. Se deduce din acest sistem că
valorile morale sunt adesea subiective și unilaterale, în timp ce valorile de
ordin juric sunt obiective și bilaterale. Explicând în acest mod simetria și
coexistența celor două fronturi, norma etică pote fi și ea explicată din două
perspective:
a)
în cazul moralei, norma se impune doar subiectului individual care acționează
după propria sa natură. Acțiunile subiectului respectiv, deși provoacă efecte
față de alți subiecți, nu îi determină pe aceștia din urmă să acționeze și ei
la rândul lor după un anumit stil de conduită.
b)
în cazul juridicului, norma se impune în sens opus. Acțiunile subiectului
inițial determină o reacție față de ceilalți subiecți de a acționa imediat. Se
formează o înlănțuire bilaterală. Intervine în acest sens datoria de a
împiedica sau nu o anumită acțiune.
Relația dintre morală și drept este
constantă, iar integritatea care reiese e definită de coerența etică pe care o
creează. Relațiile care derivă ulterior din scânteia interacțiunii sunt
determinate a priori, întrucât logica ce stă la baza lor este legitimă.
