Ubi homo, ibi jus
În ziua rezonanței, fiecare răzbate întregul naturii sale!
Când spiritul se trezește în lume, eticul devine un respiro
crucial. Simțul datoriei față de creația Eului transcede un orizont coerent.
Fiecare are totdeauna dreptul de a-și asuma datoria. Atât în conflagrația
propriului haos, omul se naște singur, iar la apunerea suflării calde a vieții,
omul își ia cu el, conștient, și adevărul său ultim. Precizez că vanitatea
respectivei consolări surprinde două elemente cheie: adevărul purtat de
societate care se impune permanent; adevărul lăuntric inexprimabil de către
individul în toată goliciunea sa. Ca simplu membru al unei societăți, individul
este privit atât ca un inadaptat, atât ca un geniu nerecunoscut la momentul
potrivit, atât ca un mecanism novice în sistemul de oprimare, atât ca un
creator de viață, atât ca un simplu cetățean de rând. În ciuda “etichetei”
sale, el își va duce la bun sfârșit destinul.
În cadrul societății, omul este un mecanism
fundamental, fără de care socialul nu ar prinde viață. Omul primitiv își
destăinuie viața printr-un efort de adaptare la schimbările care survin în
existența sa, astfel că își supune natura sa pentru a putea modela societatea,
dar și propria ființă. El se transformă devenind “cetățean”. Individul, în
acest context, își trăiește enigma existențială după capacitatea sa
intelectuală cu propriile mijloace spirituale și materiale pe care le are la
îndemână. Privind din acest unghi, înțelegem că societtea din zilele noastre a
suferit un lung proces de transformare. Societatea primitivă este exemplul cel
mai sugestiv, aceasta dezvăluindu-ne eforturile pe care le-a impus omul în
toată integritatea naturii sale: căi reale (arta, morala, tehnica) sau căi
himerice (religia cu dogmele și credințele sale, magia practicată). Lumea
primitivă a avut nevoie de norme rudimentare pentru a se naște. Ulterior,
coerciția statului și-a pus ultima amprentă. Se poate observa un conflict ivit
între coerciția dreptului și coerciția morală. Dacă un individ încalcă o
datorie, atunci aceasta poate fi dusă la îneplinire prin intervenirea statului.
În schimb, dacă individul încalcă o datorie morală, atunci aceasta nu poate fi
adusă la îndeplinire prin constrângere, ci doar dacă reacționează conștiința
omului și se autosesizează. Și totuși, efectul acestui conflict nu poate fi
luat ca atare. Atât morala, cât și dreptul au propriile lor sisteme de
constrângere. Morala se identifică pe latură afectivă prin: satisfacții,
dorința de a reuși, remușcări și regrete, critica opiniei publice etc.
Integritatea trăiește în sistemul
moralei prin conștiința individuală și se evocă prin stările difuze însușite de
individ. Ea reprezintă coloana vertebrală a Eticii. Prin integritate, omul își
fixează diverse principii care au repercursiuni pentru viața socială. În aceste
sens, pot afirma cu desăvârșire că ne putem închipui integritatea ca o
adevărată valoare morală: Ubi homo, ibi jus.
Esența vieții noastre e singura libertate către fericire!
Omul este el însuși un principiu fundamental al
universalului. În calitate de ființă inteligibilă, individul are capacitatea de
a se autodetermina și de a considera dacă are datoria sau nu de a respecta
normele etice. Acțiunile umane sunt percepute ca expresii ale libertății,
însușiri transcendentale ale ființei noumenice, manifestări de voință
care constituie legi proprii ale conștiinței. Deși individul ar refuza
respectarea ordinii statului, el nu-și pierde calitatea de ființă rațională, ci
se întoarce la starea lui inițială de parte a naturii. În schimb, calitatea pe
care o pierde și o neagă este doar aceea a realității etice.
Disparitate...ce cunoști sub un râu de cunoștințe?
Morala incubă în om catharsis-ul
conștiinței umane prin care el, ca individualitate, se contopește cu întreg
universul. Individul care conlucrează cu ordinea universală în chip moral sau după
principiile conștiinței va face abstracție de tot ceea ce formează el ca parte
solitară în sfera empirică metamorfozându-se în specie aeterni. Nucleul
personalității sale strigă astfel: Menirea mea este de a lucra cu propria-mi
cale astfel încât din mine să renască umanitatea!. Se purifică în acest
sens voința înălțându-se la stadiul inteligibil lăsând latura sensibilă la o
treaptă inferioară. Individul ajunge să îmbrățișeze lumea întreagă cu toată
determinarea sa. Găsește în sine acea înțelegere a tuturor ființelor raționale
pe care le va transpune ulterior în legislația supremă.
Datorită educației, omul a făurit un
scop: acela de a învăța omul să iubească semenul, de a-l învăța că esențial nu
este să străfulgeri mintea umană cu înțelesurile universului în care trăiește,
ci de a proiecta conștiința umană în sânul societății și a o învăța cum să se
ghideze după propriile conduite colective. Rolul ei a fost de a inhiba
pornirile sufletești astfel încât să nu cauzeze dificultăți în crearea unei
societăți etice.
Conchid prin afirmația că omul este
avid de cunoaștere, iar întegritatea sa este compatibilă cu determinismul. Integritatea
individului nu trebuie să fie imprimat între trecut și viitor, ci să rămână o
idee care să-și fie suficientă sieși. Omul, creatorul integrității, are în
realismul său mitic acele inițiative estetice care-l propulsează în florilegiul
existenței universale.
